Mari români

Sinuozitățile receptării

Constantin CĂLIN

Constatare amară: nu mai observ efervescența de altădată cînd vine ziua lui Eminescu. Eu însumi mă simțeam mai angajat în pregătirea ei. Redactor la secția de critică și istorie literară a „Ateneului”, eram unul din paznicii aniversării. Ar fi fost de neiertat ca în numărul din ianuarie (și în cel din iunie, la comemorare) să lipsească articolele despre poet. Deși ispita nu m-a ocolit, nu m-am repezit niciodată să le scriu eu însumi. Dimpotrivă, mă opream ca în fața unei uși interzise. E adevărat, tînăr fiind, am publicat cîteva mici însemnări referitoare la Eminescu și am conferențiat despre el, dar n-am încercat niciodată să iau aere de „eminescolog”. Am ținut mereu seama de ironia cu care G. Călinescu a ridiculizat această specie. Eminescu e un subiect pentru toată lumea doar la nivel de gazetărie, de expunere didactică și de conversație, nu însă și mai sus, la nivel de studiu și de eseu. Autorul „Scrisorilor” califică, înnobilează pe cei ce se ating de opera sa, dar și descalifică pe cei ce se apropie nepregătiți de ea. Și-apoi, ca să termin cu justificarea inhibițiilor, mai era și faptul că aș fi venit după șiruri lungi de cercetători, unii eminenți, cu un instrumentar critic complex și cu un talent exersat în descriere și comentare. Problema articolelor pentru revistă o rezolvam, cel mai adesea, apelînd la prieteni. Norocul meu a fost că unii dintre ei erau cu adevărat specialiști în Eminescu: Mihai Drăgan, Ioan Constantinescu, și, ulterior, Theodor Codreanu. Puteam să-i solicit, de asemenea, fără teama că nu-mi vor da ceva de bună calitate, pe Ion Apetroaie, Cristian Livescu, Emil Nicolae, Constantin Trandafir. Nu o dată, însă, aveam excedent de materiale, căci primeam și fără să cer: din Botoșani, Cîmpulung Moldovenesc, București, Galați, Cluj-Napoca, Timișoara etc. începînd de la sfîrșitul anilor ’60, a fost o vreme de emulație în studiile eminesciene, care a continuat pînă de curînd; o vreme de solidarizări și de despărțiri în numele poetului. S-a lucrat enorm, individual și colectiv, pentru el: ediția de „Opere”, colecția „Eminesciana”, revista „Caietele Eminescu”, monografii, cursuri universitare, numere tematice, sesiuni științifice, simpozioane, colocvii, festivaluri etc. în timpul generației mele, pot spune cu un sentiment de fericire, „Uzina Eminescu”, cu sutele ei de lucrători, a funcționat din plin. Au fost puse în valoare postumele, teatrul, publicistica, scrisorile. S-au descoperit sute de documente biografice, iar cumpăna interpretărilor s-a schimbat. Nici o generație anterioară nu s-a simțit mai obligată față de Eminescu și n-a făcut mai mult pentru el. Lucrul acesta n-a fost încă suficient de pregnant definit, dar sînt convins că va fi cîndva remarcat și atunci va trezi mirare. Pentru a demonstra că așa e, am să citez mai întîi cîteva fraze din prefața ediției din 1924 a „Vieții lui Eminescu” de Gala Galaction: „cînd s-a împlinit un pătrar de veac de la moartea lui Eminescu, cărturarii noștri și toată obștea românească știutoare de carte s-au dovedit grozav de obosiți și sărbătoarea de pomenire a rămas numai o întîmplare de familie, a lui George Diamandy (președintele Societății Scriitorilor Români, în anul 1914) și a cîtorva membri de comitet”. „De atunci și pînă azi – continuă scriitorul -, au trecut zece ani, desigur cei mai paradoxali, cei mai încărcați, cei mai cărunți ani pe cari ni i-am fi putut dori noi cei ce am rămas încă în viață, subt ceruri livide și sinistre. Cine să mai cugete la Eminescu, de la 1914 încoace? Și, în general, cine se mai gîndește și mai vrea să se mărturisească în legătură și în continuitate de vreun fel oarecare, cu toate cele ce fuseseră înainte de 1914!…”. După alți zece ani de la hiatusul în receptare semnalat de Galaction, G. Călinescu (Aristarc) prezenta, în „Adevărul literar și artistic”, o situație și mai inacceptabilă, de-a dreptul scandaloasă. Criticul se întreba, din titlu, „Ce-ar fi dacă ar trăi azi Eminescu?”. Iar răspunsul său a fost „după toată logica deprimant”. Lui Eminescu nu i s-ar fi oferit nici o catedră universitară, Eminescu n-ar fi luat premii, Eminescu bolnav n-ar fi căpătat pensie. „Azi (1934 – n.m.) ar muri ca un cîine, și gazetele care găsesc loc pentru tot felul de știri politice n-ar găsi destul loc pentru un necrolog, cum n-au găsit pentru Zeletin și aproape defel pentru Zarifopol” (ambii decedați în acel an – n.m.). „Și vă asigur – susținea autorul <> – că Eminescu n-ar găsi azi nici editor, deoarece scrierile lui nu s-ar vinde. (…) Și nici antologiile nu l-ar cita, unele fiindcă e prea tînăr, altele fiindcă e prea bătrîn. Eminescu, trăind azi, ar fi un om mult mai nefericit de cum a fost, pentru că azi ar exista nenumărați confrați care să se creadă mai mari decît el și care să dea prin puterea lumească o confirmare dureroasă a acestei prezumții”. Vremurile care au urmat, îndeosebi primul deceniu și jumătate postbelic, i-a fost de asemenea nefavorabil. Destinul său a început să se lumineze abia după centenar.
Dar azi, în aziul nostru? Cert, Eminescu nu mai e poetul „întregii suflări românești”. Unii (nu e locul să le discut calitatea literară și morală) caută să-l micșoreze, alții îl folosesc prost, alții se dezic de el. Cu două-trei excepții, nici zelatorii nu mai au anvergura și aplombul celor de odinioară. Climatul actual e defavorabil poetului într-o măsură mult mai mare decît ne vine să credem. Priviți în jur: agitație, obsesia cîștigului fără muncă, demagogie, corupție, trivialitate. Dacă am reuși să fim sinceri, ar trebui să recunoaștem că-l citim (și-l cităm) tot mai rar. Eminescu a ieșit din reflexele noastre cotidiene. Nu ne mai referim la el ca la o paradigmă, nu-l mai folosim ca argument sau ca pretext. Din cînd în cînd ne încearcă (evident, pe cei mai bătrîni) nostalgia de a iubi sau a urî în felul său, dar nu mai avem ardența convingerilor, intransigența și patima lui. Ne consumăm porția zilnică de „politichie” și de „entertainment”, indiferenți la răii și la relele față de care el s-ar fi arătat necruțător. Să nu ne grăim însă să-l declarăm mort. Miturile nu mor cînd vor denigratorii lor. Paradoxal, ele revin la vechea strălucire tocmai cînd aceștia le întocmesc certificatul de deces. Un simplu incident poate reaprinde oricînd scînteia interesului. în 1924 – relata Galaction – „s-a zvonit că, departe, pe meleagurile copilăriei lui Eminescu, căsuța în care marele cîntăreț a trăit în vremuri cu ai săi a fost dărîmată sau este pe cale să fie dărîmată… Și lumea noastră și-a adus aminte brusc de Eminescu!”. Recent, lumea de azi (care seamănă frapant cu cea din primul deceniu interbelic) a tresărit contrariată că Eminescu a ocupat doar locul al treilea în topul „Marilor români”. încă o nemulțumire sau două și ne întoarcem sigur la el!

P.S.: „Bazarul” de săptămîna trecută a apărut sub semnătura d-lui Constantin Ciosu. Cei care l-au citit s-au mirat, desigur, de faptul că eminentul nostru caricaturist a început să se exprime și prin articole. La rîndul meu, văzînd că-mi împărtășește opiniile, visez de atunci la ziua în care aș putea, barem o dată, să mă substitui lui în desene. Simt că sîntem, în mai mult de o chestiune, de aceeași parte a baricadei.e cari ni i-am fi putut dori noi cei ce am rămas încă în viață, subt ceruri livide și sinistre. Cine să m

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!