Maxime și cugetări

Oameni deștepți

„E lipsit de viață cel ce fără de greșeală este”. (Aristotel)

Nu știu dacă am apucat să vă spun că în satul meu sînt cei mai deștepți și mai cumsecade oameni de pe pămînt. Cel puțin, ei așa susțin. Dacă n-o fi chiar așa, să știți că n-a murit nimeni din asta. Uite, Costache Cionoagă – care cîștiga bine din tîmplărie – a dat ani de zile fiecărui vecin, de Paști și de Crăciun, cîte un milion de lei, ca să-și mai acopere și ei din nevoi. Anul trecut le-a dat numai cîte 500 de mii. Păi, bine măi Costache, numai atît ne dai? Pînă acum era cîte un milion, i-au zis ei. Nu mai pot, măi oameni buni. Mi-au crescut copiii, i-am dat la facultate, am și eu cheltuieli. Ai văzut, nea Miai, ce fel de om e Costache? Mama lui de șarlatan; își ține copiii la facultate pe banii noștri! Dar, nu s-au lăsat nici ei. Ce, sînt proști? Unul i-a ologit două găini, altul i-a dat cu o piatră-n cap calului lui Costache, altul i-a otrăvit cîinele chiar în ogradă, altul i-a stuchit femeia în ochi cînd se ducea la cooperativă să-și cumpere orez.
Toader Cotîrleț a ținut bine minte că bunică-su i-a spus înainte de a muri, acum 30 de ani, că a avut o juma’ de hectar cu trifoi chiar în inima țarinii. S-a dus la Primărie să-și ceară dreptul lui, ogorul cu trifoi. Ăia au căutat în registrul agricol și nu l-au găsit înscris. Poate bunicătu’ l-a vîndut, că la noi în acte nu mai figurează, i-a spus primarul. Va să zică nu mi-l dai? Ei lasă, dom’ primar, că-ți arăt eu ție cine sînt eu. Acum e democrație, nu mai e ca înainte să te caci în capul meu cînd vrei tu. Ce, eu n-am gură? Am să te reclam peste tot, pînă la București! Cu mine nu-ți merge! Toader știa el ce știa. E-he, cîte reclamații nu făcuse el înainte, cîte cercetări nu declanșase cu reclamațiile lui, întocmite la crîșmă și semnate „Un grup de comuniști cinstiți de la MAT”?
Bunele rînduieli din sat nu pot fi stricate cu una cu două. Asta o știu pînă și copiii. O știe și nea Vasile Radu, la care venise, astă iarnă, Dumitru Simion să-i ceară împrumut vreo douăzeci de milioane, să-și cumpere pereche la un cal. N-am, măi cumetre, i-a zis Vasile. De vreo două luni umblu cu o sărăcie de vițel să-l vînd și nu pot. E plin tîrgul. Nu s-a apropiat unul, măcar să-ntrebe de preț. Ei, da’ ce, nu l-am vîndut ieri? – a sărit cu gura ăla mic. Deștept copil, a zis nea Vasile, articulîndu-i lui Prîslea o palmă sănătoasă peste fund. Prîslea a ieșit în drum, în fața porții, smiorcăindu-se amărît și neînțelegînd pe ce motiv l-o fi bătut tată-su. Ce te smiorcăi, băi? – l-a întrebat un flăcăuaș care trecea pe drum. M-a bătut tata. Dacă nu ești cuminte, așa-ți trebuie, i-a zis flăcăul. Da, dar îl dau în judecată, îl bag la pușcărie, i-arăt eu lui! Bă, da’ abraș și voinic mai ești! Dute la taică-tu și zii să-ți mai tragă una și din partea mea. Ba mătii să-i tragă, băi fălcosule, i-a răspuns copilul. Cînd s-a întors Prîslea în casă, taică-su tocmai i se căina nevestei: „Ei, femeie, multe am mai tras și eu la viața mea!” Da’ și eu cîte am înghițit, bărbate, numai Dumnezeu știe, i-a răspuns femeia. Oameni deștepți, nici vorbă. încolo, treburile prin sat își urmează rînduielile știute de cînd lumea. Bărbații merg la crîșmă, se îmbată, se bat, apoi se dușmănesc ani în șir. Femeile se duc duminica la biserică să-și termine ce-au început de povestit pe marginea drumului sau pe băncile de la porți. Cele bătrîne fac pomeni, dau acatiste, sărută icoanele, după care blestemă zbînțuiții de copii, care le strigă în gura mare; „Mătușă, cum umbli mata pe drum așa neîngropată, bre?”. Cele tinere se spovedesc de două ori pe an, de sărbători, dar nu-i spun popii toate păcatele, că popa-i tînăr și mai știi ce-i trece prin cap? Păi, ce-ar zice popa dac-ar afla cum îi cînta Minodora lui Ghiță Sandu la crîșma lui Cărăbuș? Ăla o călca pe sub masă nerăbdător, iar Minodora a trecut-o pe folclor cîntînd: „Măi Gheorghiță ce-ai vrea tu, nu se poate da acu’ „, arătîndu-i cu coada ochiului pe bărbată-su, aflat lîngă dînsa, beat criță.
Soarele continuă să încălzească satul, ca și pînă acum. Unii dintre oameni au mai sărăcit, alții s-au îmbogățit și nu le mai ajungi cu prăjina la nas. Ferească Dumnezeu să nu-ți scoți pălăria cînd trec ei pe drum. „Cea mai infamă fiară e prostu-mbogățit / Căci el se crede mare și vrednic în tot chipul, / Vezi, soarele nu poate să ardă ca nisipul / Deși nisipul este de soare încălzit”, zicea poetul țărănimii, George Coșbuc. Dar, ciocîrliile continuă să cînte din înaltul cerului și viața din satul meu idilic merge înainte. (Vasile PRUTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!