Natalis Solis Invicti

(Nașterea Soarelui Neînvins)

Anunțată cu peste 2.000 de ani înainte de către profeți și cu 1.400 de ani de către patriarhul Biblic Moise, nașterea lui IISUS HRISTOS a despicat istoria omenirii în două. Mileniile de cultură religioasă a zeilor au început să fie socotite înainte de Hristos, iar lumea nouă (prin nașterea celui ce va fi „Lumina lumii”), va viețui pînă în zilele noastre sub semnul celui fără de început, ca și Tatăl ceresc. Venirea Fiului lui Dumnezeu pe pămînt s-a produs la 25 decembrie, după solstițiul de iarnă, semnificînd reînoirea lumii și a naturii, revigorarea cosmosului prin creșterea treptată a luminii și descreșterea întunericului.

Răsărit nou în noaptea necredinței și pagînismului, nașterea Mîntuitorului a fost denumită de români „Natalis Solis Invicti”, venirea Sa pe pămînt în trup omenesc fiind socotită de-acum ca o nouă creație a lumii spre a primi viața veșnică. Astfel, Dumnezeu săvîrșește singurul nou sub soare, trimițînd pe Fiul Său cel Iubit să aducă omenirii noua lege, să ia asupra sa păcatele strămoșești și să izbăvească suferințele omenești. Darurile pe care oamenii și le fac de Crăciun reamintesc darurile pe care păstorii, magii și regii lumii antice le-au oferit pruncului Iisus.

Dacă romanii au denumit această zi de mare sărbătoare ca „Nașterea Soarelui Neînvins”, mulți cărturari și oameni obișnuiți s-au întrebat de unde vine denumirea de Crăciun? E bine de știut că în mitologia românească CRACIUNUL deriva din protolatinitatea noastră, cuvîntul „Creatio” fiind socotit cel care stă la originea denumirii de CRĂCIUN. Biserica românească fiind una apostolică (fondată de însuși Andrei, ucenicul lui Iisus), a apreciat foarte corect că nașterea Mîntuitorului este o noua creație, o înnoire a lumii spre iertarea păcatelor ei. Acest act fundamental în istoria de veacuri a omenirii nu s-a săvîrșit oricum, ci în anul 42 de domnie a împaratului Octavianus Augustus, „pe cînd tot pămîntul se afla în pace”. Atunci, Fiul lui Dumnezeu voind să consacre lumea prin venirea Sa, s-a zamislit de la Duhul Sfînt și din Fecioara Maria, aleasa lui Dumnezeu prin virtuțile ei de credință și de neam. Astfel, coboară Dumnezeu în lume pentru a rezidi lumea. Aceasta e marea taină a Crăciunului, începutul unei noi creații, Adam cel Nou- cum avea să-l denumească apostolul Pavel în epistola sa către corinteni.

Reînoirea omului prin primirea lui Hristos în sufeletele noastre ne invită să medităm în fiecare an la misterul mîntuirii și astfel să dăm adevăratul sens numeroaselor obiceiuri și datini de sărbătorile Crăciunului, pentru că Dumnezeu a luat trup omenesc spre a-și releva divinitatea și a-i aduce pe oameni pe calea mîntuirii și absolvirii de păcatul adamic. Textele slujbelor creștine, ca și colindele laice de mai tîrziu au accente de caldă poezie și rigoare teologică, exprimînd dumnezeirea copilului născut în Betleem, regalitatea, divinitatea și atotputernicia lui, invitîndu-ne să adorăm nepătrunsul mister al lui Dumnezeu în trup omenesc. Legendele, colindele și cîntecele laice consacrate acestei mari sărbatori de către poporul român au mers pînă acolo încît au personificat nașterea lui Hristos cu numele de CRĂCIUN. „Mărire în cer lui Dumnezeu, pace pre pămînt și-ntre oameni bunăvoire”, este textul sacru care se recita, se cînta și se slujește în biserici cu mare însuflețire-cuvinte proaspete și emoționante ce anunță marea bucurie a venirii lui Dumnezeu printre noi. Obîrșia colindelor este, totuși, una populară și credem că prezența lor în inima românilor este o lumină venită de la Dumnezeu. O simplă privire asupra colindelor îți grăiește mult despre adîncimea, bogăția de idei teologice în aceste creații smerite ale poporului. Vezi aici o îngemanare armonioasa cu slujba divina, cu liturghia, cu întreaga învățatură a scripturilor. Cîntate lin, melodios, trezind și unind deopotrivă emoția religioasă cu cea estetică, ele duc, asemenea îngerilor, vestirea divina din casă în casă. Ce apostolie! Adevărata apostolie în numele Mîntuitorului, a evangheliilor adresate tuturor, învățați sau mai putin învățați, cu ranguri sociale sau oameni simpli, dar toți credincioși. Cît de înțelept au gîndit românii lumina tainică care străbatea ființa lui Hristos spre a-l uni cu toate sufletele prin vibrații tainice! Nu cumva această lumină era chiar izvorul sufletelor și al lumilor, care este Tatăl Ceresc? Acest sentiment originar cu Dumnezeu în lumina iubirii îl regăsim din belșug în minunatele noastre colinde laice.

Cuvine-se, dar, să-i cîntăm lui Hristos glorie veșnică, pentru că El este lumina lumii, Adevărul și Viața, Alfa și Omega. El este cel care a deschis inimile pentru ca Dumnezeu să patrunda în ele, prin revelație lăuntrică și prin cunoaștere; adică să deschidă împărăția cerurilor celor umiliți, să impună domnia milei și calea „Legii celei noi”, să transforme omenirea din temelii, regenerînd sufletele. (Vasile PRUTEANU)