O, ce veste minunată!

„…Singurul nou sub soare”

Vasile PRUTEANU

într-un Egipt antic căzut în adorația unor zei cu cap de leu, taur, șacal sau ibis, Hermes Tristmegistul (de trei ori „mare”) este primul mare inițiat al lumii care întrezărește existența unui zeu unic (Dumnezeu), al cărui Fiu va restabili omul și umanitatea. Au trebuit să treacă cîteva mii de ani pînă cînd Moise să-i scoată pe evrei din robia egipteană și să aducă de pe muntele Sinai „Tablele Legii Divine”, ale Legii Vechi, cum i se spune. Le-a adus printre tunete și fulgere, prin foc și fum, într-un adevărat vacarm al elementelor naturii. Odată cu instituirea Legii Vechi, Moise le-a spus evreilor că „este altul în cer, care are o lumină mult mai mare ca a mea. El va aduce, prin jertfa sa, o nouă Lege. Cine nu o va urma, nu va avea viață veșnică”.
Au mai trecut o mie cinci sute de ani pînă cînd Fecioara Maria este vestită de îngerul Gavriil: „Bucură-te ceea ce ești plină de har… căci iată vei lua în pîntece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Prea înalt”. Acesta se va naște la 25 decembrie și va împărți istoria lumii în două: înainte și după Hristos. „Venirea Legii Noi nu se mai produce sub biciul furtunii, în întuneric, fum, tunet și trăsnet, ci la mijirea zorilor, înlăuntrul unei case, toți șezînd laolaltă și odihnindu-se într-o adîncă liniște”, scria Ioan Crisostomul la începutul Omiliilor sale despre Evanghelia lui Matei. Așadar, nașterea s-a împlinit „la mijirea zorilor”, „înlăuntrul unei case”. Stilistica ei evită radicalitatea, este ferită de exaltări febrile, fiind caracterizată nu de sublimitate, ci de proximitate. Casa înseamnă ordine simplă, funcțională, un spațiu delimitat. Pentru a se manifesta, Dumnezeu are nevoie tocmai de o asemenea ordine. El nu se exprimă ca un exces al nemărginirii, ci ca asumare paradoxală a unei limite, într-un „colegium” unde conviețuirea se face „șezînd laolaltă”. Cînd pruncul va crește, va spune: „N-am venit să stric Legea, ci s-o împlinesc”, avînd sensul de a o desăvîrși, de a o perfecționa, a o ridica la un înalt nivel de înțelegere și comportare.
Ce înțelesuri i-au dat oamenii acestui fapt crucial în istoria lumii? Latinii i-au zis „Natalis solis invicti” (nașterea soarelui neînvins). Un părinte al Bisericii, Sfîntul Ioan Damaschin, tîlcuind tainele zidirii și rezidirii lumii, grăiește adînc: „Dumnezeu desăvîrșit se face om și săvîrșește cea mai mare noutate, singurul nou sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu. Căci ce poate fi mai mare decît Dumnezeu să se facă om?”. Coboară, așadar, Dumnezeu în lume pentru a o rezidi. Aceasta e taina Crăciunului: începutul unei noi creații.
E uimitor că poporul român așa a înțeles nașterea Domnului, dîndu-i denumirea de Crăciun. Sărbătoare înțeleasă ca o nouă creație, o înnoire a ei. Am convingerea că prin protolatinitatea noastră am derivat cuvîntul latin „creatio” în românescul Crăciun. Acum este vestirea solemnă a Nașterii Domnului, a Aceluia care este „Lumina lumii”, răsărit în noaptea păgînismului, dumnezeirea copilului născut în Bethleem, regalitatea și atotputernicia Lui, nepătrunsul mister al lui Dumnezeu în trup omenesc.
O privire simplă asupra colindelor populare grăiește mult despre adîncimea și bogăția de idei religioase, despre faptul că marea sărbătoare a Crăciunului este înțeleasă de români ca o îngemănare armonioasă a cîntecelor cu slujba divină, cu Liturghia, cu întreaga învățătură a Scripturilor Sfinte. Colindătorii duc vestirea divină din casă în casă: „…Ia sculați români plugari/ Că vă vin colindători/ Noaptea pe la cîntători/ Și v-aduc pe Dumnezeu/ Să vă mîntuie de rău/ Dumnezeu adevărat/ Soare-n raze luminat”. Te farmecă această mărturie mai presus de fire. Colindătorii au conștiința că Dumnezeu adevărat vine în lume voind să o consacre prin coborîrea Sa la făptura de om. Un alt colind aduce o tîlcuire minunată, o exegeză curată a dreptei-credințe, mărturisită simplu în adevărul ei genuin, sufletul cîntîndu-și liric bucuria pentru „Cel din vecie/ Ce l-a trimis Tatăl mie/ Cel din veci făgăduit/ Mesia adeverit/ în trup a venit/ Pe noi să ne mîntuiască/ De robia strămoșească/ O, milă cerească!…”.
Dar dacă aceste fapte dumnezeești trebuie înțelese duhovnicește – și poporul român așa le-a înțeles – să se lase acestui popor dreapta lui credință și să nu mai fie opresat de tot felul de adepți ai păgînismului, ai ateismului, ai hulitorilor, ai hingherilor de icoane și simboluri religioase creștine. Pe mine nu m-au deranjat niciodată semiluna, steaua lui David, nici totemurile indienilor din SUA și Canada sau ale aztecilor din America de Sud, nici insemnele budismului sau ale brahmanismului credincios scrierilor din Bagavath – Gita. Nici vorbă să mă jignească în vreun fel! Dimpotrivă, am admirat credința fierbinte a musulmanilor în pelerinaj la Mecca, a evreilor la zidul plîngerii, a indienilor blackfoot la „Lacul Marelui Spirit” (Miniwanka) din statul canadian Alberta. Fiecare cu credința lui! âl recunoaștem, sau nu, Dumnezeu este unul și pentru toate neamurile pămîntului.și trăsnet, ci la mijirea zorilor, înlăuntrul unei case, toți șezînd laolaltă și odihnindu-se în

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!