„Partizanii” mizeriei

Eugen VERMAN

Cîndva, imediat după război și pînă prin ’89, li se spunea „partizani”. Apoi, o vreme, au dispărut din atenția noastră. Probabil sucombaseră. Dar nu. Mă înșelam. Iată de ce am aflat, cu surprindere și părere de rău, că la un recent control medico-sanitar în școlile din județul nostru peste două sute de elevi aveau păduchi, iar vreo cincizeci erau cu rîie. Faptul mi-a trezit amintiri amare. Da, am trecut și eu prin situația semnalată în presa băcăuană. Dar atunci era imediat după război, viața părinților mei, cu cei trei copii ai lor, era extrem de grea, căci foametea se abătuse asupra țării sărăcite de conflagrația mondială care abia se încheiase și de seceta cumplită care durase doi ani la rînd. Generațiile tinere nici nu-și pot închipui ce înseamnă să ajungi să te hrănești cu melci găsiți pe crucile din cimitir sau, în cele mai fericite cazuri, cu mămăligă rece, tăiată feliuțe-feliuțe, ca să ajungă. Pentru noi, cei trei frați, era un adevărat festin cînd mergeam la bunica dinspre tată și ne dădea să mîncăm cîte o felie de mămăligă. Doamne, ce fericiți mai eram…! Haine nu se găseau, iar dacă se găseau erau tare scumpe, așa că purtam cămăși și izmene și pantaloni și bluze cumpărate de pe la cei mai avuți, purtate și acelea destul de mult, dar eram bucuroși că ne acopereau, oricum, trupurile. Cît privește încălțămintea, aceasta era o raritate, umblam, de cum se topea zăpada pînă venea cealaltă, desculți, nici nu ne gîndeam la pantofi ori teniși ori bocanci decît atunci cînd se făcea frig și se înroșeau tălpile și ne usturau, atunci tata cumpăra de la un vecin, care avea tot trei băieți, dar avea alte posibilități financiare, și vechiturile le vindea… Așa au apărut păduchii și rîia. Era vremea lor. Mama spăla toată ziua, în balia aceea în care ne făcea și nouă baie sîmbăta, freca rufele cu săpun adus de la mama ei, de la țară, săpun de casă, puternic, dar tot degeaba… Cît privește rîia – am avut de vreo două sau trei ori – asta chiar era de neînțeles pentru părinții mei. Adevărul e că ne și băgam în toate mizeriile de prin tranșeele rămase după război, nu ne spălam pe mîini – nici săpun nu se prea găsea – și, pînă ne vindecam, era nenorocire. Leșia aceea din ciocălăi o s-o țin minte toată viața. Cînd mă băga mama în balia cu lichidul acela închis la culoare, spumos, țipam de mă auzeau vecinii. Dar mă vindecam.
Așa a fost atunci. Era epoca lor, a acestor „soli” ai sărăciei și mizeriei. Epocă ce a durat cîțiva ani, căci și eu am trăit rușinea, ca elev, să mi se descopere păduchi în păr sau în cămașă, la cusături. După aceea, ani mulți n-am mai auzit de cele două „boli”. Acum, cînd am aflat de reapariția lor, mi-am zis și îmi spun că, într-o vreme ca aceasta, cînd la tot pasul se găsesc săpunuri și tot felul de produse de igienă corporală, nu e vorba doar de sărăcie – căci, din păcate, există și sărăcie, chiar din belșug – ci, mai cu seamă, de lipsă de educație, de lipsă de cultură, de o jenantă nepăsare pentru propria curățenie trupească. Sînt absolut salutare aceste controale periodice care se fac în școli, după cum salutare sînt și insistențele cadrelor didactice, ale cadrelor sanitare pentru adoptarea, în multe familii, a acelui comportament care să elimine astfel de stări de fapt generatoare de boli mult mai grave. Cred că o monitorizare strictă a familiilor respective, însoțită de ajutoarele necesare – inclusiv materiale – poate aduce rezultatele pozitive pe care ni le dorim. Helvetica-R anii” mizeriei

Eugen VERMAN

Cîndva, imediat după război și pînă prin ’89, li se spunea „partizani”. Apo

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!