Post-comunism, post-revoluție

Dacă tot ne aflăm în prag de integrare europeană și aniversar, post-francofonie, să mai folosim și cîte un neologism franțuzesc de tipul acribie – desemnînd înțelesul de exactitate, rigurozitate, conștiinciozitate, mai ales în cercetarea științifică de toate genurile, inclusiv în cercetarea istorică; acribia fiind necesară cunoașterii corecte a fenomenelor din natură și societate, atît în plan general, cît și particular. Și fiindcă sîntem la momentul aniversării (și comemorării) celor 17 ani de la evenimentele din decembrie 1989, mult-disputate și comentate în opinia publică românească, precum și în literatura de specialitate, în spiritul libertății de exprimare cîștigat să reîncercăm cîteva precizări de esență: regimul dictatorial comunist devenise cu totul desuet la sfîrșitul deceniului IX al secolului trecut; împovărarea poporului sub toate aspectele devenise deosebit de vulnerabilă; starea de spirit a populației mustea de nemulțumire; în plan extern, „socialismul triumfător” se clătina, în timp ce „capitalismul muribund” își demonstrase superioritatea; cuplul ceaușist încerca să ofere lecții de principialitate comunistă; măsurile coercitive se întețeau și brațul înarmat al comunismului – securitatea – devenise tot mai activ; cîteva încercări opozante eșuaseră lamentabil; muncitorii brașoveni (prin revolta lor din 15 noiembrie 1978, cei din Valea Jiului, ieșenii – în 14 decembrie 1989) încercaseră o oarecare împotrivire. într-un atare context, răbufnirea de la Timișoara, și apoi acțiunile din toată țara, din urmă cu 17 ani, s-au justificat prin tot ceea ce a urmat. Evenimentele s-au precipitat, eroismul tineretului și atitudinea circumspectă a Armatei Române au înscris pagini memorabile de istorie românească contemporană. Ce a urmat? Eșaloanele II comuniste, prezente la datorie și cu o vigilență experimentată și în alte „bătălii”, au preluat puterea beneficiind de jertfa celor ce luptaseră pentru demnitate, pentru viitor; dar care au devenit victime ale Nomenclaturii. Instituțiile statului, cosmetizate, au rămas cu aceleași carențe ale trecutului lor. într-un cuvînt: vechiul s-a perpetuat, iar noul așteptat și dorit s-a manifestat anemic. Astfel că trăsăturile esențiale ale unei revoluții nu s-au impus nici din acest punct de vedere. Pentru că, totuși, a fost o mare revoltă populară, desfășurată pe un fond de nemulțumire totală a poporului, care a condus nemijlocit la înlăturarea cuplului dictatorial, a comunismului și la obținerea de anumite drepturi și libertăți democratice. Succesiunea evenimentelor ulterioare este îndeobște cunoscută, dar și răstălmăcită pe toate fețele de către analiștii și comentatorii mai mult sau mai puțin avizați, aceasta producînd de cele mai multe ori confuzii și orientări eronate, ce se dovedesc a fi nocive în rîndurile populației. De aceea ne aflăm, în prezent, într-o etapă instabilă, de debusolare în plan intern, de natură să ne demobilizeze și să ne știrbească prestigiul de odinioară în plan extern.
Dacă aceasta ar fi, în mare, radiografia la nivel național, ce a fost în urmă cu 17 ani la Bacău? Aceeași agitație, același tumult, dar fără pierderi de vieți omenești, aceleași manifestări lipsite de organizare, care au permis unor grupuri de indivizi înfierbîntați să beneficieze de efectele produse la nivel național. Un grup de „revoluționari” s-a autoimpus la conducerea orașului și a județului nostru, evoluînd apoi în ierarhiile eșaloanelor II comuniste. Așa se explică de ce în prezent nu dispunem de o elită politică aptă să contribuie decisiv la progresul social-cultural-economic al societății noastre. însă: nedumerirea noastră și nemulțumirea, în același timp, provin de la escamotarea adevărurilor, de la lipsa de acribie transmisă către posteritate, a unor fantasmagorii aflate în flagrantă discordanță cu realitățile istorice. De unde și pînă unde pe străzile Bacăului sînt inscripționări de străzi neconforme cu adevărurile reale, de tipul „Piața Revoluției” ori „Pasajul Revoluției”? Peste mai puțin de doi ani, adică la 6 octombrie 2008, municipiul Bacău va aniversa 600 de ani de existență, atestată documentar ca așezare de tip urban. Generațiile tinere vor da crezare denumirilor neconforme din punct de vedere istoric, de pe inscripțiile stradale, iar vîrstnicii se vor duce spre alte lumi cu conștiința că vor lăsa urmașilor prea multe neadevăruri. Iată de ce consider că Primăria și Consiliul Municipal, alături de comisia ce funcționează pe lîngă Prefectură și Consiliul Județean, ar trebui să procedeze de urgență la remedierea falsurilor produse din neștiință sau chiar cu rea-voință. Așadar: pentru anul aniversar despre care am amintit se impune adoptarea din timp a unor măsuri care să situeze în prim-plan construirea unui grup statuar la intrarea în centrul municipiului, pe locul fîntînii arteziene din preajma vechii policlinici, unde să fie amplasată statuia lui Alexandru cel Bun, fiindcă de domnia acestuia se leagă începuturile urbane ale așezării noastre. Nici pînă acum nu am înțeles rațiunile pentru care statuia domnitorului a fost amplasată în rondul din piața fals denumită a „Revoluției”, cu toată împotrivirea noastră. Faptele de astăzi ne vor demonstra măsura capacității de organizare și înfrumusețare a așezării de la confluența Bistriței cu
Siretul și nu vorbele – efemere și perisabile, conform dictonului latin: „verba volant, scripta manent”. Să reconsiderm valorile elitei băcăuane de toate categoriile, stimulînd-o la fapte pe măsura înaintașilor noștri pentru a lăsa urme perene, de natură acribică, urmașilor noștri. (prof. dr. Jean CIUTĂ)orană.

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!