Preotul care a pus mîna pe banii SAPARD

Primăvara vine, la Sulța, pe malul Trotușului și în coasta muntelui, în comuna Agăș, mai greu. Primăvară de munte, capricioasă ca toate primăverile, dar și mai sobră, ca firea ancestrală de muntean. Intru în curtea bisericii „Sfinții împărați” cu gîndul să-l cunosc pe părintele paroh Gheorghe Pascu. âl zăresc din poartă: om scund, tînăr și vioi, cu fața blajină și ochi iscoditori. Era în ziua de „Izvorul Tămăduirii”, în care – spune părintele Pascu – se poate lucra la fîntîni. Iar lîngă biserica din Agăș chiar se ridica, atunci, o troiță, la o fîntînă despre care tot părintele spune că are o apă lăsată de la Dumnezeu numai pentru oamenii buni. Am venit la părintele Gheorghe Pascu pentru că am aflat că este gospodar și în parohie și acasă. Despre cum s-a ostenit părintele pentru biserica satului nu-mi trebuie multe amănunte, am văzut dintr-o ochire și biserica renovată, veche de o sută de ani, dar frumoasă și curată ca un pahar, casa praznicală și pridvorul pentru praznice de vară, desprins parcă din filmele cu hanuri vechi și haiduci, dar și viitorul centru social destinat nevoiașilor fără nici un ajutor. Frumoasă lucrare. Am, astfel, și mai mult ghes să-l întreb pe părinte și despre pasiunea lui pentru apicultură și despre proiectul Sapard pe care se așteaptă să-l pună în aplicare în această vară.

„Ei, nu-i cine știe ce – începe părintele Pascu, ca un muntean cu bun-simț ce se află înainte de a fi preot. Abia am început, proiectul a trecut de multe etape și are avizul esențial. Dar poftiți în curtea casei mele, să vedeți cu ochii pînă la cît am ajuns”. Trecem apa Trotușului pe podul improvizat din tuburi de beton, legate cu șufe de oțel, făcut după inundațiile de anul trecut. Casa părintelui Pascu nu-i departe. Cotim la stînga și ajungem. Nu mai este o casă parohială, cum se spune, e casa familiei Pascu. Aranjată și curată, ca și biserica. Fiul cel mic al părintelui, Andrei, elev la Liceul din Comănești, intră și el pe poartă, dă binețe și deschide poarta grădinii. Intru, cu ochii la merii bătrîni, la munții de peste sat, la ierburile care dau să înflorească. „Ăsta-i macul cîmpului – spune părintele despre un fir suțire și scund, înflorit ca macul la vîrf. Se mănîncă, pur și simplu, dar e și iarbă de leac. Uite, ăsta lat și în verde crud e măcrișul, magazie de vitamina C”. Iau și gust din amîndouă. Măcrișul întrece orice închipuire: proaspăt și acrișor fără egal. „La munte – îl aud pe părinte – flora e selectivă, după condiții, dar tare bogată în vitamină. Și pentru albine e un colț de rai”.

Pavilionul pastoral, carte de învățătură

Nu pot să nu-i dau dreptate, ca unul îndrăgostit iremediabil de munte. Facem la stînga printre merii abia înmuguriți și zărim pavilionul apicol al părintelui Pascu. Un vagon imens, proaspăt vopsit și arătînd ca nou. „Cu asta am început în proiectul Sapard – spune părintele. A fost un vagon muncitoresc. I-am dat o culoare caldă, verde pal, și l-am înfrumusețat cu cîteva imagini. Frații mei sînt pictori de biserici și m-au ajutat. Uite, am pus și două albinuțe vesele și un buchețel de flori în pictură. Dar și cîteva sfaturi pentru toți care au ochi să citească și minte să înțeleagă”. Citesc: „Albina vizitează florile, avînd nevoie ca să trăiască”. Mai jos: „Iar florile au nevoie de albine ca să rodească”. „Eu aș fi vrut să pun cîteva pilde din cartea Sfîntă – mai spune părintele Pascu. Dar m-am gîndit să nu demonetizez ceva care trebuie să rămînă sfînt. însă n-am uitat un sfat pentru toți, anume că albina are nevoie de noi, acum. L-am scris, uite, aici pe vagon, să știe lumea că albina se află deja, la noi, în mare pericol”. Tac, citesc și îmi aduc aminte de cîte am aflat de la apicultorii băcăuani despre rostul acestei îndeletnici în noile condiții din România. Un domeniu văzut cu multă indiferență de mulți, de parcă ar vrea să scape de el. Dau din cap a înțeles și intru după părintele Gheorghe Pascu în pavilionul pastoral. Recunosc, n-am mai văzut așa-ceva pe dinăuntru. Rămîn, evident, uimit de cîți stupi pot încăpea într-un vagon, 70 de toți. Unul și unul, noi-nouți, cu urdinișul în afară. „I-am comandat la un meșter – spune părintele, iar aici, jos, sub podea, pun tot ceea ce îmi este de trebuință, materiale, bidoane, cîte altele. Uite, colea două paturi suprapuse, pentru odihnă cînd plecăm în pastoral. Asta am făcut pînă acum și aștept să vină inspectorii de la Sapard să vadă cum sînt”.

Fără albine, omenirea ar pieri în patru ani

Părintele Gheorghe Pascu e om de-al locului. Are 47 de ani și este din Brusturoasa. A ajuns la Agăș după studiile pe care le-a terminat în 1986. A stat, la început, fără post. Parohul de atunci l-a îndemnat la răbdare și l-a sfătuit să o facă pe dascălul. Așa în început, dar în cîteva luni era deja preot, iar acum este parohul comunei, la biserica ortodoxă. în Agăș și-a cunoscut și viitoarea soție, pe Fivi (nume biblic, cum altul!), cu care a avut primul fiu, pe Ștefan, acum el însuși student la Seminarul din București. „Copiii sînt mîndrețea mea – mai spune părintele. Mă ajută și la stupi. Nu am eu, acum, decît unul, iar «virusul» pasiunii l-am luat chiar de la socrul meu, care la casa lui din Comănești se ocupă cu așa-ceva. Mi-a plăcut și nu m-am mai putut lăsa. Cînd desfac stupul văd în el o imagine altfel a societății în care trăim sau în care ar trebui să trăim, cu atîta ordine și disciplină și, cum se tot spune astăzi, cu multă democrație. De la albine învățăm mult. Iar eu nu pot rupe meseria pe care o am, de noua pasiune. Pentru amîndouă e nevoie de har”. Părintele Pascu mă duce, apoi, din pildă în pildă, din citat în citat, pe multe planuri de înțelepciune. Cît adevăr! Cum spunea Einstein? Că omenirea n-ar rezista nici patru ani dacă toate albinele de pe Pămînt ar pieri. Pentru că lipsa agenților principali de polenizare, albinele, ar omorî și plantele. Iar Einstein era doar un fizician, e drept, unul de geniu.
Cu părintele din Agăș aflu toate acestea, și încă multe altele, încît aproape să uit să-l întreb mai multe despre proiectul Sapard, pentru care am venit special pînă la el. Sigur, va fi de 20.000 de euro, nici mult, nici puțin. L-a făcut cu un consultant tocmai din Cîmpina, pentru că pe la noi nu prea a găsit mulți. Iar pentru proiectul în sine, părintele a pus și burta pe carte și are acum diplomă de specialitate. Ca un bun și cuvios apicultor ce se află. (Petru DONE)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!