Priveliști și sentimente

în casa unde-i cîntec…

Trebuințele de fiecare zi, de fiecare clipă chiar, ne fac tot mai îngrijorați și mai preocupați de cuprinderea lor; felul cum mass-media ne prezintă viața românească ne determină să credem că Legea lui Lavoisier, învățată cîndva, „în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, ci totul se transformă”, s-a modificat cunoscînd și varianta „în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, ci totul se prăpădește”. Aceasta, la o primă vedere însă, căci în apropierea noastră, nu prea „departe de lumea dezlănțuită”, există locuri de reculegere, de mîngîiere și de întărire sufletească binecuvîntate de Dumnezeu, unele dintre acestea fiind sfintele așezăminte monahale în care parcă timpul curge potrivit altor coordonate, slujite însă de cunoscători în tradiția noastră ortodoxă greu încercată pe ambele părți ale Carpaților.
„Muzica este o poruncă a naturii; este un instrument de educație prin excelență”, a spus Platon la timpul său, atribuind muzicii calități tămăduitoare și știm cum se comportă mimoza senzitivă (sau pudică) la zgomote (sau la atingere), adică planta reacționează închizîndu-se. Același lucru a dorit să ni-l spună și germanul Johann Gottfried Seume într-o poezie a sa, la începutul secolului al XIX-lea: „în casa unde-i cîntec, fă liniștit popas/ Doar răii dintre oameni n-au cîntece în glas”; idee preluată și de sensibilul nostru scriitor Ion Alexandru Brătescu-Voinești prin: „în casa în care se cântă – întră; n-o să ți se întâmple nimic rău”.
După decenii de obstrucții de tot felul în scopul de a deveni atei, s-a considerat că ar fi bine, printre altele, ca răspunsurile în sfintele liturghii să fie date de coruri mixte. La Onești, de aproape 14 ani există această preocupare prin entuziaștii grupați în jurul preoților și profesorilor de muzică și de religie. Foarte folositoare pentru formarea și informarea coriștilor sînt și pelerinajele la mănăstiri, astfel că, recent, s-a împlinit pentru trei zile, sub conducerea preotului paroh Constantin Alupei – protopop de Trotuș și a profesorilor de muzică Iulian Munteanu și Alina Zamfir, pelerinajul coralei catedralei „Pogorârea Sf. Duh” pe un traseu alcătuit cu multă grijă pentru bogăția de cunoștințe necesară oricărui bun român și creștin. Numai dacă înșirăm nume de județe precum Brașov, Sibiu, Vâlcea, Argeș cu obiectivele lor: mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus; catedrale; mănăstiri – Turnu, Cozia, Hurezi, Arnota, Bistrița, „Dintr-un lemn”; mănăstirea voevodală și reședința episcopală de la Curtea de Argeș, Nămăiești, Mausoleul Eroilor de la Mateiaș – Câmpulung Mușcel, cimitirul eroilor de la Dragoslavele reprezintă o cantitate de trăire cu uimire și dragoste greu de sistematizat și exprimat. Dacă ar fi să făurim un indicator sintetic „sfinte așezăminte monahale/ 100– km” am constata că traseul străbătut se situează pe unul din primele locuri în topul național, traseu pe care-l sugerăm oricui vrea să se îmbogățească în credința strămoșească.
A descrie ce a fost reprezentativ pe acest traseu este imposibil; există hîrtie, dar nu există spațiu tipografic. Merită subliniat timpul favorabil acum, cînd „verdele se schimbă-n galben și cărămiziu – roșu”, această cromatică metamorfozîndu-se de la un ceas la altul, vraja tulburătoare dată de „munți cu fruntea-n ceață, unele dovezi că unduioasele și cîntatele noastre ape se mai și supără pe noi; ei bine, și încă multe altele exercită o presiune aparte pe drumeț, obligîndu-l la nostalgii și după ce va fi ajuns acasă încă mult timp. Chiar și peste veacuri reprezintă un adevărat șoc hotărîrea domnitorului-martir „Brâncoveanu Constantin/ boier vechi și domn creștin” în fața puterii Porții (încadrat sultanul de capii creștinătății Apusului) la locul de decapitare, rezistența urmașilor lui în Ardealul unde românii erau lipsiți de drepturi și obligați la calvinizare și catolicizare – aspect bine surprins de Octavian Goga, poetul pătimirii noastre, prin versurile „mucenici nerăsplătiți ai pâinii”, „logodiți de veacuri cu durerea”. Astăzi, sfînta mănăstire Brâncoveanu este rezultatul gîndirii monumentale a mitropolitului Ardealului – dr. Antonie Plămădeală, de puțin timp plecat dintre noi, odihnească-se în pace și cinstit fie-i numele, lucrare grandioasă și motiv de mare mîndrie românească și ortodoxă. Grotele vechi cu urme de dalta cioplitorului ce nu se mai știe, pisanii în slavonă – unele doar parțiale, cruci monumentale, inclusiv în locuri ce te obligă să te întrebi cum a putut sta acolo meșterul la lucru, fîntîni cu ape binefăcătoare, tablouri votive, icoane vechi ce și acum își spun mesajul, executate de oameni cunoscători ai rețetelor de vopseluri și-și spuneau zugravi, catapetesme de zid cu stucatură sau de lemn aurit (oare cum se aurește lemnul?; bine că strămoșii noștri știau și au și făcut așa ceva, cu gîndul la noi!…), greutăți provenite din impilarea celor 21 de ani (1718 – 1739) cînd Oltenia a aparținut habsburgilor prin Pacea de la Pasarowitz, icoane făcătoare de minuni care ne așteaptă cu o răbdare pe care mulți nu o înțeleg, sfinte lăcașuri „dintr-un lemn”, stejari multiseculari, eroi temerari ai aerului și apelor nemuriți în plăci imense de marmoră, „splendoarea” de pe malul Argeșului cu mormintele regale și moaștele Sfintei Filofteea care se compară cu ocrotitoarea noastră Parascheva. în unele locuri, lîngă sfîntul altar în slujbe sau nu, imnele intonate de noi au avut un plus de farmec, spre bucuria celor de față și cu dorința declarată a revederii. S-au împletit, în tot acest timp, gîndul curat, ospitalitatea gazdelor, uimirea pelerinilor față de faptul că acolo se comunică în șoaptă în spații deschise pentru a nu tulbura somnul celor „adormiți” și față de ușurința cu care se trece de la munca aspră de la pădure, de la livadă, de la grădina de zarzavat și de la grajduri la cea de restaurare a cărților, a icoanelor, de croitorie și alte îndeletniciri (ce lung e drumul dintre vaca furajată și laptele cald din cană, după un drum lung, în fapt de seară!), toate desprinse din înțelepciunea „muncește ca și cum ai trăi veșnic, roagă-te ca și cum ai muri în fiecare clipă!”.
Mie, personal, nu-mi plac despărțirile, dar nu se poate fără ele, fac parte din program. La plecare – daruri pentru oneșteni constînd în icoane și părticele-moaște pentru sporirea sfintelor altare. Poziția finală a amintirilor este rezervată unei surprize de la începutul pelerinajului. La Ghimbav, corala Catedralei a făcut un zbor de agrement la înălțimea de 1 000 de metri deasupra Brașovului, cu elicopterul „PUMA SOCAT” – IAR-330, nr. 55, aparținînd forțelor aeriene ale României; oneștenii – și nu numai ei – își amintesc de o frumoasă zi de duminică a lunii mai anul 2000, cînd în prezența P.S. Ioan Selejan al Episcopiei Covasnei și Harghitei s-a dezvelit și s-a sfințit crucea metalică de pe dealul Perchiului, înaltă de 30 de metri și montată pe tronsoane și cu ajutorul aviației. Cu elicopterul nr. 55 au navigat personalitățile importante ale evenimentului descris mai sus și ni-l amintim și pe generalul dr. Mircea Chelaru – pe atunci șef al Marelui Stat M
ajor General, care a cucerit asistența printr-un discurs memorabil ce nu are loc decît foarte rar; în numele celor ce slujesc și iubesc Drapelul, Imnul, Uniforma și Crucea.
Cît de mult educă și tonifică energii asemenea pelerinaje – e la libertatea fiecăruia să aprecieze; coriștii sînt hotărîți să tălmăcească „investiția” în prestații mai bune, mai diversificate, cu un număr tot mai mare de componenți, spre binele oamenilor și spre slava sfintei noastre biserici. Mulțumind părintelui protopop C. Alupei, tuturor celor care au făcut posibil acest pelerinaj, concluzionăm în trei cuvinte: a fost extraordinar!; și se mai poate și în două: de neuitat! (Corneliu Cristea, pensionar – Onești)surile „mucenici nerăsplătiți ai pâinii”, „logodiți de veacuri cu durerea”. Astăzi, sfînta mănăstire Brâncoveanu es

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!