Punctul pe „i”

Ieșirea din feudalism

• Spitalul Elias, legitima apărare
a lui Sorin Iovan și cazul Tanacu

După eticheta de „țară a tuturor posibilităților” (calchiere după aceeași etichetă – lipită, însă, pe fruntea unchiului Sam), România se poate numi acum „țara tuturor posibilităților și a imposibilităților”. Adică, sîntem deja o țară postmodernă în cea mai clasică definiție a ideii de postmodernitate (melanj ideatic, logica terțului inclus și logica de tip și-și). Parodiindu-l pe Aristotel, care definea filosofia ca „studiere a celor ce sînt pentru că sînt, și a celor ce nu sînt pentru că nu sînt”, am putea spune că România merită a fi studiată pentru posibilitățile ce pot deveni realitate, dar și pentru imposibilitățile care, de asemenea, pot deveni realitate…
Trei situații concrete pot justifica aprecierea de mai sus.
Directorul Oprescu a fost destituit de la ambele spitale pe care le conducea, dar la Spitalul Elias lucrurile s-au complicat și amplificat, sugerînd deja un război îndelungat, de uzură, cu răzbunări dar și cu implicarea unei armate de avocați, juriști, legislatori, judecători sau chiar Curtea Constițutională. Doctorul Stolnici ar fi putut evita de la început implicarea într-o situație care nu îl avantajează sub nici o formă, dar păpușarii nu (mai) au ce pierde și stîrnesc, din zi în zi, noi avalanșe retorice, ambuscade hermeneutice și poze/poziții de iubitori de oameni în modul cel mai dezinteresat posibil. Fumigena cu „pămîntul de sub Elias” care, chipurile, ar fi adevărata miză a încrîncenatei lupte, are darul de a ascunde o retragere zgomotoasă; lentă, dar… retragere. În loc să se discute principiile reformei din sănătate, care sînt obiectivele, expectațiile și schimbările necesare – ascultăm pledoarii avocățești similare, pînă la identitate, cu meciurile dintre echipele de avocați și neavocați care pledau în favoarea lui Sorin Iovan sau a… mortului. A cîștigat cine trebuia să cîștige. Mai mult, a fost dat un preaviz serios celor care nu respectă proprietatea și încalcă libertățile fundamentale ale cetățenilor. Un deznodămînt similar prevăd și în cazul Elias. Adică, Spitalul Elias are de ales între următoarele variante: a.- să renunțe la poziția postmodernă de și-și (adică – și public și privat), respectiv să rămînă cele 100 de paturi private la Academie, cu bani de la Fundație și de la Academie, cu director numit de Academie, iar cele 600 de paturi publice să treacă sub jurisdicția și gestionarea directă a Ministerului Sănătății și cu finanțare de la CNAS; b.- să continue meciul în instanță, cu rezultatul mai mult decît previzibil că Puterea va cîștiga și slăbiciunea va pierde; c.- să fie complet privatizat, caz în care finanțarea va fi de la noul proprietar în (eventuală) colaborare cu Fundația.
Cea de a treia situație litigioasă și cu iz de (mare) scandal este cazul Tanacu, cu o răsturnare spectaculoasă de expertiză medico-legală. După ce opt experți medico-legali dau ca vinovat preotul, un al nouălea, de la Constanța, dă vina pe personalul medical de la Ambulanță. Biserica ar fi, oarecum, reabilitată, în timp ce profesiunea medicală mai primește o lovitură de imagine. Indiferent care va fi verdictul final în acest caz teologico-legal și medico-legal, ambele bresle (preoțească și medicală) au pierdut mai mult decît au cîștigat, cu posibilitatea ca aceste pietre deranjate de la locul lor să activeze o cădere în avalanșă a două profesiuni care, la ora actuală, încă se bucură de un foarte mare prestigiu la noi.
Fără a arunca un blam asupra celor două respectabile profesii, nu pot să nu remarc faptul că ambele au o legatură directă cu ierarhiile, cu structurile piramidale și chiar cu relațiile de tip feudal. Armata (cariera militară) este pe cale să urmeze trendul descrescător al celor două profesiuni în descreștere de popularitate și de credibilitate.
Nu pot încheia aceste rînduri fără a remarca și un trend crescător: este vorba despre tagma juriștilor, a avocaților în primul rînd. În ceea ce-i privește, importanța lor relativă crește, dar crește – chiar mai vizibil – exigența față de corectitudinea și onorabilitatea acestei profesii. Un stat cu mulți juriști (dar și cu mulți juriști valoroși) înseamnă o cotitură sensibilă spre ceea ce se numește „stat de drept” și care a fost – alături de primii muguri ai economiei de piață – începutul ieșirii noastre din feudalism. (Catinca PIPER)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!