Punctul pe „i”

Perpetua autoamăgire

Catinca PIPER

• Iluzia noului (an) și segmentarea cunoașterii

Noul an a început – ca absolut toți anii noi – sub semnul speranței de mai bine, al iluziei unui nou început, mai favorabil, mai acceptabil sau mai suportabil. După ce, în fiecare an, ne iluzionăm că „mîine este o nouă zi”, cu alte șanse (mai bune) de obținere a unor noi satisfacții, de înaintări în construcția – fatalmente finită – numită viață, sau chiar a obținerii unor victorii „definitive” asupra propriilor limite, așadar după 365 de iluzii de mai bine, mai avem puterea să ne iluzionăm că un nou set de 365 de iluzii va însemna un progres înspre împlinirea unor deziderate, speranțe sau chiar fericiri. De unde această perpetuă autoamăgire, deoarece fiecare dintre noi știe că „ne naștem spre a muri, murim spre a ne naște”? (Eminescu). Răspunsul se află în chiar nevinovata întrebare: tocmai știindu-ne muritori, fiind – măcar din cînd în cînd – conștienți de inevitabila apropiere de un final, ne adunăm energiile pentru a bloca imaginea sfîrșitului. Nu numai indivizii sfîrșesc (eufemistic spus „se săvîrșesc din viață”), ci și colectivitățile – mai mici sau mai mari – și chiar umanitatea, în ansamblul ei. Sisteme sociale construite să dureze cît omenirea însăși (comunismul a avut o asemenea pretenție) au căzut rușinos în praful istoriei, la fel ca orice ins îngîmfat care se crede atotștiutor, atotputernic sau nemuritor. Deci, dacă indivizii mor, dacă sistemele sociale mor, de ce nu ar fi supusă extincției și umanitatea în ansamblul ei, aceasta fiind o construcție biosocială care se autoperpetuează prin indivizi noi, dar care își construiește și bazele propriei dispariții? Dinamita, arma atomică și alte arme supersofisticate deja descoperite reprezintă doar cîteva exemple de pregătire a autoextincției posibile a umanității. Posibilitate care se transformă în realitate peremptorie prin deciziile unor indivizi care acționează ca factori de decizie la scară planetară. Ca să nu mai vorbesc despre inevitabilitatea epuizării resurselor materiale (petrol, gaz, cărbune etc.) și care subminează – dacă nu existența planetară a oamenilor, atunci cel puțin un anumit tip de subzistență.
Posibila prelungire a duratei medii a vieții indivizilor (mai scăzută la români în comparație cu 1989, ca și cum toate guvernele neobolșevice care ne-au condus trei mandate nu aveau altă misiune decît să demonstreze că totalitarismul este preferabil democrației) se face prin cunoaștere, adică prin știință. Posibila prelungire a duratei de viață a omenilor se poate face tot prin cunoaștere. Multe dintre nefericirile oamenilor, dar și ale omenirii, se datorează segmentării cunoașterii, a parcelării acesteia, amplificînd doar iluzia cunoașterii, nu și cunoașterea însăși. Modernitatea a însemnat frizarea absurdului prin superspecializare, prin apariția de noi „știinte”, de fapt a unor felii din ce în ce mai înguste de cunoaștere, cu apogeul numit „să știi totul despre nimic”, ceea ce, de fapt, înseamnă a nu ști nimic. Din păcate, modernitatea nu s-a terminat, ci își transmite influențele nefaste și în postmodernitatea actuală. Unii specialiști în cercetare au contabilizat existența a peste opt mii de științe, de fapt discipline create ad-hoc pentru a mări iluzia cunoașterii. Salvarea omenirii de cunoașterea iluzorie se poate face prin înlăturarea segmentării cunoașterii și a necomunicării între disciplinele științifice fundamentale, prin interdisciplinaritate și, mai ales, prin transdisciplinaritate. Unii ar spune că și transdisciplinaritatea este o nouă iluzie a cunoașterii depline, a aflării soluției salvatoare care să scape omenirea de pericolul extincției. Poate! Dar ne aflăm, în cazul transdisciplinarizării, pe un alt făgaș, acela al apropierii de o sinteză a cunoașterii de un nivel preexistent, nivel inițial denumit în mitologie Pomul cunoașterii. Mă refer la o cunoaștere concentrată într-un singur copac, nu într-o pădure cu (opt) mii de copaci. Acest pom al cunoașterii a fost interpretat tendențios și interesat ca reprezentînd suma științelor inventate de om. Cu alte cuvinte, cîte frunze, flori și fructe într-un copac – tot atîtea științe de sine stătătoare. O asemenea diferențiere analitică a fost utilă unei etape a cunoașterii. Consider că este imperioasă trecerea din faza analitică în cea sintetică a cunoașterii, fapt care ar ușura și descoperirea de noi adevăruri, dar și accesul mai mare la cunoaștere al unui număr sporit de indivizi. Adică, la o democratizare a cunoașterii și la un nou realism în știință. Pentru exemplificare, putem considera că frunzele reprezintă partea metodologică a cunoașterii, florile sînt succesele temporare în cunoaștere, acele descoperiri care își pierd rapid caracterul de noutate și se topesc în masa mare a cunoașterii comune, iar fructele sînt consolidări ale cunoașterii cu avantajul că dețin în ele, concentrat, și semințele viitoare ale cunoașterii. Fructele (cunoașterea) se consumă, dar semințele pot fi (ră)sădite și putem să refacem, oricînd, pomul cunoașterii.
Renunțarea la segmentarea cunoașterii ar însemna o revoluție în educație, în conținutul curriculei (programei școlare), în modul în care este organizată cercetarea cunoașterii (a cercetării științifice) și în modul de elaborare a politicilor de educație și a finanțării aplicării acestora.
Chiar cu riscul de a reprezenta doar o nouă formă de iluzie în șirul lung de iluzii care a însemnat istoria omenirii, cred că abandonarea segmentării în cunoaștere ar avea darul de a mai prelungi durata de viață a omenirii, chiar dacă un final va avea loc.
intă doar cîteva exemple de pregătire a autoextincției posibile a umanității. Posibilitate care se tra

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!