Punctul pe „i”

Rețete „de succes”!

• Rorty și dreptul la propria imagine și identitate

Dacă cineva ar fi curios să afle care este meseria cea mai profitabilă din Codul Ocupațiilor din România aș îndrăzni să spun: (tehno)redactor sau corector de carte! Sau de revistă! Chiar dacă leafa ar fi de numai 100 de lei noi, dacă nu faci decît să semnezi pentru primirea lor fără să mai citești texte și să atragi atenția autorului asupra unor posibile erori, atunci profitul este uriaș!
Să mă explic: libertatea de exprimare cîștigată începînd cu sfîrșitul anului 1989 a generat o incredibilă avalanșă de cărți, de publicații periodice și cotidiane. Grafomanilor nu le venea să creadă că au venit timpuri minunate și pentru ei… Uniunile de scriitori au primit membri cu nemiluita, dar publicarea unei liste complete a acestora și solicitarea unor opinii chiar scriitorilor („Ați auzit de d-l scriitor Z?”) ar duce la un strigăt al societății civile căreia i se oferă nonvalori pe post de genii (pustii…): „regele e gol”. Cu siguranță, notorietatea acestora ar fi în jur de 0,5% – 1% inclusiv în mediile în care aceștia locuiesc și muncesc… Mai mult, rețete „de succes” se aplică rapid și eficient, desigur dacă cititorul este unul submediocru și, în general, dacă acest cititor există… Ca de exemplu: publicistul X începe cu un motto dintr-un filosof celebru. Doar simpla lecturare a acestui motto va provoca potențialului cititor un sentiment de admirație față de X prin inducerea subliminală a ideii că acesta a citit cel puțin întreaga operă a celebrului filosof, plus exegezele de rigoare. Un prim punct cîștigat! Apoi, pasul doi al rețetei: ataci tema conexă (sau nu) titlului articolului. Cum? Simplu! Faci aprecieri la adresa unei situații date în fraze admirabile și memorabile, după care atragi atenția – en passant – că aprecierile de mai sus aparțin, de fapt, unui alt coleg de breaslă care a avut și el o opinie, acolo. Nu spui locul și data apariției articolului din care citezi, nu de altceva, dar se va observa imediat că, eventual, și motto-ul este luat tot de-acolo… Apoi te declari de acord cu cele spuse de un nume celebru sau cel putin de unul de notorietate, ceea ce te situează, automat, la același nivel de competență. După care, savant, apelezi la cîteva nume și mai sonore, autori pe care chiar dacă nu i-ai citit nici o dată și chiar dacă le stîlcești numele dau bine la imagine. A cui imagine? A celui care semnează, desigur, pentru că imaginea celebrelor nume invocate este deja terfelită prin contextualizare sau, cum spuneam, prin stîlcirea numelui acestora.
Poate greșesc eu, dar nu cred că este totuna dacă scrii Rotry (și îl pronunți tot astfel, dar foarte apăsat, la lansări de carte în fața unui public pe – cel mult! – jumătate avizat) în loc de Rorty. Filosoful american are dreptul să ceară despăgubiri pentru defăimare și citare a spuselor sale în dreptul altuia, cu nume asemănător, dar oricum altul. Desigur, problema nu este chiar simplă. Cine ar trebui să plătească daunele morale: autorul articolului, corectorul sau tehnoredactorul care nu și-au făcut datoria? (Cazul descris mai sus, din păcate unul real, amintește de pronunțarea, cu aproape două decenii în urmă, în derîdere desigur, de către unii studenți, a numelor „învățătorilor” clasei muncitoare mondiale: Carol Max si Fifilică Englezu’! Iar cine era descoperit o pățea! Păstrînd proporțiile, nici occidentalilor onorabili nu le place să li se stîlcească numele).
Pentru a încheia rețeta de succes, în final emiți o opinie contrară sau cel puțin diferită de aceea a unuia dintre celebrii filosofi citați, caz în care, evident, te situeazi automat deasupra lor! Desigur, totul depinde de publicul căruia i te adresezi, dar și acesta are dreptul la trezire și la ripostă și ar putea spune, acru și iritat, aruncînd ziarul sau revista cu pricina: ăștia chiar ne iau de proști! Pînă la urmă, tot economia de piață oferă soluția, dar oare nu era mai bine ca un secretar de redacție să stopeze din start apariția unor astfel de reacții și consecințe?
În fine, cred că pînă la o luare în serios a rolurilor de scriitor, corector sau (tehno)redactor, o formă de asanare morală a cîmpului nostru publicistic ar putea consta în următoarele: a) toate citatele să fie scrise cu aldine (s-ar vedea, de la început, că un articol semnat de un așa-zis autor este, de fapt, o sumă de citate puse cap la cap. Mai mult, unii autori mizează pe faptul că viteza cu care citim nu ne permite întotdeauna să distingem un citat de o opinie personală, chiar dacă ghilimelele se află la locul lor. De aceea, aldinizarea citatelor ar trebui să devină obligatorie!); b) toate numele proprii să fie bolduite (scrise cu bold; s-ar vedea astfel rapid abuzul de nume celebre și repetarea lor în text); c) obligativitatea ca orice citat să fie însoțit și de o trimitere la un reper (an, publicație, pagină etc.) cu ajutorul căruia să poata fi citit întreg articolul din care s-a citat. Altfel ne vom trezi mereu cu imposibilitatea verificării la sursă a corectitudinii celor citate; d) numele autorului să fie însoțit de adresa de e-mail a acestuia pentru a permite dialogul direct. (Catinca PIPER)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!