Punctul pe „i”

Stabilitate în… instabilitate

Motto: „Fiecare popor are conducătorii –
guvernul – pe care-l merită” (Joseph)

Josephus-Flavius (37-100 d.Hr.) a fost scriitorul și istoricul iudeu (evreu) care a participat la răscoala antiromană din Iudeea (66-70), în timpul căreia a trecut de partea romanilor. Unul dintre motivele poziției sale centrifuge a fost, probabil, și constatarea existentă, încă, a stabilității societății și statului roman din urmă cu peste 1900 de ani. Istoricul a scris, în limba greacă – „Istoria războiului iudeilor” și „Arheologia iudaică” consacrată istoriei iudeilor din perioada romană. Morala constatată și desprinsă din societatea romană a servit popoarelor privind ideea necesității de stabilitate.
După Dicționarul Explicativ (DEX), proveniența etimologică a noțiunii de stabilitate provine tot din latinescul stabilitas – stabilitatis – trecut prin filiera franceză – stabilité – și inclus în limba română.
Conotația actuală a noțiunii de stabilitate conferă multiple înțelesuri și interpretări, dar toate pornesc de la stabilitatea mentalului uman. Odată constituită în mentalul uman, stabilitatea se disipează sub „n” forme, inclusiv varianta politică.
Formată în timp și determinată de condiții istorice obiective și subiective, stabilitatea se răsfrînge benefic sau malefic asupra comunității umane în întregul său și asupra fiecărui individ în parte. Manifestîndu-se cu caracter unitar sau fragmentar, stabilitatea oscilează în funcție de numeroși factori: economic, social, cultural, politic etc. și poate stimula evoluția comunității și a fiecărui individ, sau poate să o frîneze.
Societatea românească, și în speță poporul român, a cunoscut o multitudine de stări ale stabilității și instabilității. Fiecare fază i-a marcat mersul ascendent, descendent sau status – qou-ul respectiv; fiecare epocă istorică cu particularitățile lor. Regimurile incriminatoare au impus stabilități forțate suportate de către supuși, în timp ce regimurile liberale și democratice au destins gîndirea umană și au contribuit fast la dezvoltarea și propășirea poporului.
Așadar, stabilitatea reflectă pe de o parte expresia caracterului acelui popor, dar în egală măsură și expresia elitei propulsată din rîndul poporului. în perioadele istorice liberale și moderate elitele s-au contopit, parțial sau total, cu masele și le-au impus efervescența necesară, în timp ce în cele dictatoriale sau tranzitoriale elitele s-au manifestat ca forțe amorfe sau opace și au stînjenit, sau chiar au împiedicat starea de efervescență.
De mai bine de un deceniu și jumătate stabilitatea românească fluctuează precum trestia de baltă. Se vehiculează continuu nevoia de stabilitate și, în fapt, se transpune relativ anemic. în cei aproape 17 ani de presupusă tranziție s-au perindat nu mai puțin de opt guverne (Petre Roman; Th.Stolojan; Victor Ciorbea; Radu Vasile; Mugur Isărescu; Nicolae Văcăroiu; Adrian Năstase; Călin Popescu-Tăriceanu) și patru prezidențiabili: I. Iliescu, Emil Constantinescu și Traian Băsescu. Aceste conduceri au fost desemnate prin vot democratic, universal, egal și secret de către poporul român. Și totuși: de ce nu s-a produs stabilitatea atît de mult rîvnită la Bruxelles și Strasbourg? Răspuns: îndrăznim a-l spune pentru că, încă, nu a fost și nu este acea stabilitatea în gîndirea, acțiunea și faptele electoratului român. Ni se pretinde ceea ce, de fapt, nu avem. Și de ce? Fiindcă elita societății nu este încă statuată, activă și capabilă de polarizare a vulgului care să aleagă în cunoștință de cauză și să decidă.
Mentalul românului nu a fost încă eradicat de noxele semicentenarului comunist; exercițiul politic antebelic a fost întrerupt și cu greu se reface. Partidele politice sînt, în bună parte, debusolate și camelionare, asemenea parlamentele care s-au succedat și guvernele țării. O să se spună: „Timpul le rezolvă pe toate”. Da, dar cu prețul cîtor sacrificii materiale și umane? Se impun, în consecință, mai multă educație civică și politică-electorală, mai mare atenție la selectarea valorilor societății, mai multă cutezanță la înlăturarea non-valorilor. Factorii de influență ce ar trebui să se impună sînt: familia, școala, biserica, armata și, în ultimă instanță, bunul simț al românului cu gîndirea de altădată, care să conștientizeze valoarea și capacitatea fiecăruia dintre noi.
Fără această stabilitate mentală nu vom avea prea curînd nici stabilitate politică.

Prof.dr. Jean CIUTĂ și desprinsă din societatea romană a servit popoarelor privind ideea necesității de stabilitate.
După Dicționarul

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!