Pur și simplu

Țara păgubiților

O imagine de coșmar mă urmărește cu insistență, pierdută dintru început din cauza emoțiilor produse de răpirea celor trei jurnaliști români în Irak și de moartea Papei Ioan Paul al II-lea. Este imaginea aerului vitriolat al petenților disperați din procesul FNI. De fapt, este imaginea mereu vie și actuală a românilor păgubiți și furați în orice împrejurare, obligați să plătească daunele produse de instituțiile statului și de marii escroci oploșiți și protejați de un sistem politic complet viciat. Păgubiții de la FNI se întîlnesc în tribunale cu cei ce au fost păgubiți de naționalizările comuniste și care (la fel de fără milă) pierd procesele în instanțele românești, găsindu-și dreptatea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Despăgubirile și cheltuielile de judecată le plătim tot noi, cei păgubiți pe la Caritas, FNI, Gerald, SAFI și mai ales în urma marilor „lovituri” date BANCOREX, băncilor Religiilor, Agricolă, Transilvania și de pe urma privatizărilor frauduloase, care au lăsat în stradă milioane de șomeri. Timp de 50 de ani, România a trăit într-un spațiu otrăvit de nedreptate, cruzime și nepăsare. Dreptatea a umblat mereu cu capul spart, în spatele unei Justiții oarbe și fără de milă. După 15 ani de incertă democrație își mai caută dreptatea cel puțin un milion de oameni, lăsați fără pămînturile luate cu japca de revoluția agrară (profețită de comuniștii lui Gheorghiu-Dej, Ceaușescu, Iliescu și Brucan), precum și alții dați afară din casele lor pentru a se muta pegra societății ajunsă în vîrful structurilor de partid și de stat.
Toți acești oameni năpăstuiți trec prin tribunale degeaba. Nici unul dintre procesele cu FNI, SAFI, Caritas, Gerald, nici devalizările bancare, nici cele ale proprietăților furate nu au avut un final care să arate că Justiția și-a făcut datoria. Ori, dacă cumva a dat vreo sentință favorabilă petenților, datoriile le-am plătit tot noi, păgubiții, contribuabilii. Justiția a fost învățată de comuniști să vadă doar interesele instituțiilor, tratînd omul ca pe o entitate neglijabilă, dacă nu chiar enervantă prin pretențiile sale vizavi de stat. Cu o asemenea concepție era de așteptat ca procesele ucigașilor din revoluție să fie mereu amînate, uitate și să se ceară amnistierea criminalilor, că doar păgubiți cine puteau să fie? Doar, acolo, o mie și ceva de morți! Ori, o revoluție „serioasă” decimează mult mai multă lume, ca să poată fi legitimată, nu-i așa? Despre procesele mineriadelor nici nu se mai vorbește, deși știm cine a instigat, de ce, cine a fost făptuitorul. Au fost atacate instituțiile statului, ni s-a spus drept justificare a mineriadelor. Aiurea! Au fost atacați studenții, intelectualii, tinerii nemulțumiți care nu voiau să accepte prelungirea totalitarismului sub masca unei democrații de paradă. Oricîte probe s-au adus în Justiție, nici una n-a fost luată în considerație. De-abia s-a reușit „priponirea” lui Miron Cozma, atunci cînd atacurile începuseră a lua proporții și a pune într-un real pericol pacea și stabilitatea în țara asta de păgubiți și nedreptățiți. Schimonosirea firescului pare și mai grotescă atunci cînd te uiți cine-i învingătorul și cine sînt învinșii. învinsul plătește din economii avocații și lasă la ușa tribunalelor orice speranță, iar învingătorul se bucură de imunitate sau de protecția celor cu imunitate. Toată această terifiantă realitate este un concentrat de efecte schizoide ale unei istorii nenorocite în care s-a zbătut România postbelică.
„Tăvălugul de procese care mătură tribunalele ar putea avea un rost, ar putea netezi muchiile nedreptății și ar putea sili, în cele din urmă, judecătorii să înțeleagă că aplicarea legii are de-a face și cu oamenii, nu numai cu instituțiile. Indiferent cîte nemulțumiri și pretenții ar avea Uniunea Europeană față de România, metamorfoza sistemului nu poate veni decît din interior. Un interior dominat de magistrați care miros încă a pucioasa infernului comunist care i-a creat”, scria cu amărăciune cunoscutul radio-reporter Nicolae Constantin Munteanu, de la „Europa liberă”.
Pentru restabilirea dreptății, a încrederii în Justiție și în instituțiile statului, Guvernul Tăriceanu are de dus o luptă titanică nu numai cu reminiscențele comuniste, cu relicvele acestuia, ci mai ales cu mentalitățile înțepenite, cu duioasele nostalgii recuperatoare, cu tînjirea după un despot riguros, pe care lumea să-l iubească fără rezerve. Deocamdată, în acest război de durată, în această încleștare dură s-au angajat doar Traian Băsescu și Monica Macovei și numai pe ici-colo cîte un ministru sau un parlamentar fără pată. Dacă luptele cu fantomele trecutului, cu inerția bolnăvicioasă nu vor fi cîștigate cît de curînd, riscăm să rămînem țara eternilor păgubiți: material, moral și psihic. Mai riscăm să rămînem țara corupților și proștilor, pe care orice golan, orice infractor îi poate fraieri la orice oră din zi și din noapte, pentru că îi găsește adormiți în lăcomie, avariție și tîmpă mîndrie.
Vasile PRUTEANUmereu cu capul spart, în spatele unei Justiții oarbe și fără de milă. După 15 ani de incertă

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!