Quo vadis?

O sugestie eminescologică

Ștefan MUNTEANU

în anul 2002, la Editura „Junimea” din Iași, a apărut primul volum al unui proiect editorial foarte interesant, o antologie de texte cunoscute ca antieminesciene, îngrijită și prefațată de cercetătorul ieșean Alexandru Dobrescu, avînd ca titlu „Detractorii lui Eminescu”. Inițiativa a fost continuată, astfel că în 2006, la Editura „Floare Albastră” din București, a apărut lucrarea „Detractorii lui Eminescu – a doua serie”, un fel de „addenda et corrigenda” a seriei dintîi, cum o numește autorul. Amintesc aceste date întrucît am convingerea că sînt foarte mulți cititori care au nevoie să parcurgă aceste volume, pentru o înțelegere cît mai corectă a dificultăților care stau în fața eminescologiei. Pentru cititorul acestor volume, cred eu, cîștigul poate fi dobîndit sub mai multe aspecte. Mai departe, voi remarca, doar două dintre ele. Am în vedere, în primul rînd, faptul că Alexandru Dobrescu, dovedindu-și vocația autentică de istoric al literaturii române, a dat publicității texte apărute în diferite reviste la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, majoritatea dintre ele reeditate acum pentru prima oară. Faptul este atît de încărcat de importanță încît mă întreb cum a putut să rămînă ascunsă această idee timp de peste un veac. Vreau să spun că în tot acest interval de timp mulți comentatori, chiar și unii eminescologi, au vorbit despre opera poetului-filozof pornind de la fragmente din aceste texte, ori chiar numai din auzite. Iată autorii și textele cuprinse în antologie. în primul volum: Petru Grădișteanu, „Convorbirile literare” și „Revista contimporană”; Gr. Gellianu, „Schițe literare. Poesiele d-lui Eminescu”; Alexandru Grama, „Mihai Eminescu. Studiu critic”; Aron Densușianu, „Literatura bolnavă”; Anghel Demetriescu, „Mihai Eminescu”. în cel de-al doilea volum: N. Ținc, „Poesii de Matilda Cugler”; Rienzi (probabil pseudonimul lui Duiliu Zamfirescu), „Frunze găsite prin volume”; Nicu Xenopol, „Un critic de la ?4Timpul», Dl. Mihai Eminescu”; Al. A. Macedonski, „Viața de Apoi”; B. P. Hașdeu, „Sfârșitul unei legende”; Al. A. Macedonski, „Sfârșitul unei legende. Răspuns d-lui Hașdeu: Cestiunea Eminescu”; G. I. Ionnescu-Gion, „O poetică română”.
Pentru a ilustra reaua-credință a autorilor acestor texte, spicuiesc doar cîteva fragmente. Petru Grădișteanu: „Dacă vreodată cuvintele au fost «înșirate pentru plăcerea sonului lor și fără nici un respect pentru inteligență», desigur că poezia d-lui Eminescu poate fi premiată în acest gen de elucubrațiuni” („Convorbirile literare” și „Revista contimporană””, articol apărut în „Revista contimporană”, anul I, 1873, nr. 4). Gr. Gellianu: „Așadar «poet în suflet», dacă vreți, dar așa de «puțin format» încât nici știe să exprime ce poate că simte, întrebuințând figuri neînțelese, înșirând unele după altele cuvinte, care nu produc nici un sens, sfidând gramatica și analiza logică, și prin urmare fără farmec nici precisiune posibile în limbagiu, torturând necontenit rima și ritmul, și prin urmare fără ușurință posibilă în versificare, iată cum ne apare d. Eminescu” („Schițe literare. Poesiele d-lui Eminescu”, articol apărut în „Revista contimporană”, anul III, 1875, nr. 3). Alexandru Grama: „Astfel tot cuprinsul poeziilor lui Eminescu este monstruos. De o parte pesimismul lui Schopenhauer, iar de cealaltă iubirea sexuală și erotismul desfigurat și mutilat de loviturile pesimismului, o specie de Ianus cu două fețe înfricoșătoare” („Mihai Eminescu. Studiu critic”, studiu apărut la Tipografia Seminarului arhidiecesan, Blaj, 1891).
Am în vedere, în al doilea rînd, valoarea studiului „Critici și detractori”, de aproximativ 40 de pagini, pe care Alexandru Dobrescu îl propune ca „prefață” la cele două volume, cu unele modificări de la primul la cel de-al doilea. în ambele variante găsim însă argumente plauzibile, chemate atît pentru a justifica întreaga inițiativă, cît și pentru a oferi o sugestie cercetării eminescologice. Autorul, convins de „strâmbătatea imaginii noastre despre acele vremuri”, crede că gîndirea noastră asupra trecutului suferă încă de partizanat, astfel încît chiar și „după un secol și jumătate, avem tendința de a-i ține cu orice preț partea lui Maiorescu și a-i pune la colț pe adversarii săi”. Ni se propune, deci, să redistribuim „atașamentul”, să transferăm din contul maiorescian, mult prea creditat, în contul adversarilor săi, condamnați adesea în mod exagerat ca fiind de rea-credință. Altfel spus, să îndepărtăm unele prejudecăți, să analizăm cu mai multă detașare desfășurarea evenimentelor, pentru a putea „rosti adevărul până la capăt”.
Pînă aici, recunosc deschis, sub aspect metodologic acest principiu mi se pare unul subînțeles de toți cercetătorii, încît aproape că nu mai trebuie aduse justificări. Și totuși, Alexandru Dobrescu își construiește un întreg discurs argumentativ, încercînd să pună în evidență greșelile eminescologilor „partizani”. Nu pun aici în dezbatere cît de lipsit de partizanat poate fi un istoric al oricărei literaturi. Presupun că unii pot fi foarte detașați, pînă în momentul în care optează pentru sistemul de principii pe care își întemeiază judecățile de valoare. Acela este momentul în care profesiunea, nemaifiindu-și suficientă, trebuie să apeleze la moralitate. Și în funcție de felul în care își asumă acest angajament, cercetătorii din toate domeniile, cu atît mai mult eminescologii, se deosebesc între ei. Vreau să spun că în funcție de opțiunea pentru anumite principii (drepte ori strîmbe, în funcție de convenția epocii), și de consecvența cu care sînt respectate aceste principii, trebuie construită și definiția detractorului.
Despre ce este vorba? Pe drept cuvînt, Alexandru Dobrescu spune că „Detractorul este, în accepție curentă, persoana care lucrează cu bună știință la știrbirea (sau distrugerea) bunei reputații a cuiva”, că „Etimologic vorbind, tendința detractorului este de a coborî obiectul sanctificat din sfera intangibilului și incontestabilului în planul discutabilului și al disputabilului”. Pe de altă parte, însă, cercetătorul ieșean ne sugerează să dovedim clemență față de detractorii lui Eminescu, întrucît aceștia, chiar dacă l-au atacat pe nedrept, ținteau, în mod indirect, autoritatea lui Maiorescu. „Dacă Eminescu a devenit, după intrarea lui în sfera de interes a Junimii, calul de bătaie al gazetelor timpului, e în primul rând pentru că Maiorescu îl folosise ca exemplu al «direcției noi», plasându-l aproape de vârful scării de valori a acesteia”. înseamnă aceasta că „detractorii” sînt mai puțin detractori? Dimpotrivă! Aceștia, nu numai că nu au intuit, dar nici nu au putut să înțeleagă intuiția lui Maiorescu. în plus, s-au comportat neprincipial și imoral, asemenea unor javre care visau la condiția copoiului. Au avut ghinion, însă, întrucît Maiorescu nu s-a înșelat. De aceea cred că lucrurile nu trebuie amestecate, chiar dacă explicațiile pot fi nuanțate. Dincolo de orice maniheism, detractorii rămîn detractori, precum Maiorescu rămîne Maiorescu. Iar Eminescu ne oferă modelul asupra felului în care trebuie să cinstim ori să sancționăm greșeala unui critic, la un moment dat.lui Schopenhauer, iar de cealaltă iubirea sexuală și

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!