Recurs la istorie

Politica neadevărului și discriminării

* Pretinsa „Țară a Secuilor” a fost – și este – una a românilor

în trecutul lor – mai îndepărtat ori mai apropiat -, națiunile și grupările etnice europene, mici sau mari, au militat și chiar au luptat pentru cooperare, întemeierea și dezvoltarea unor sisteme economice, sociale, religioase, juridice, militare, politice comune și reprezentative, în cadrul cărora deciziile să aparțină tuturor acestora, și nu numai grupărilor politico-religioase și militaro-juridice care au urmărit și au drept țel suprem îmbogățirea persoanelor „conducătoare” prin orice mijloc și pe toate căile. Exploatarea sentimentelor religioase și a celor național-patriotice, exacerbarea acestora pentru a crea motive nereale de luptă între diferiții oameni, sub pretextul apartenenței la etnii și religii diferite, au constituit adeseori cauzele unor conflicte sîngeroase, ale unor manifestări cu consecințe tragice. Situații de acest fel s-au petrecut frecvent în așa-zisa „Țară a Secuilor, Terra Siculorum”, creație artificială și relativ tîrzie în trecutul istoric al pămîntului și poporului românesc.
Specialiștii în falsificarea trecutului național al românilor au inventat mai multe „teorii” în privința originii secuilor. în conformitate cu acestea, secuii ar fi urmașii avarilor și avaroizilor trăitori pe pămînturile panonice înaintea sosirii, aici, a resturilor triburilor maghiarilor scăpate din măcelul împotriva lor de către pecenegi, bulgari și populația autohtonă, românească, trăitoare la nordul cursului Dunării inferioare, mării Negre, ca și la vărsarea Nistrului. Asemenea istorici uită că francii i-au nimicit pe avari, iar bulgarii au desăvîrșit opera acestora în privința refugiaților avari. Alți teoreticieni au găsit originea secuilor într-o populație turanică, similară pecenegilor, uzilor, cumanilor, berendeilor, aduse de către maghiari după ocuparea Panoniei. Invenția este clară, deoarece nu poate fi susținută de informații documentare. Unii i-au considerat pe secui drept descendenții cabarilor, desprinși în anul 830 din imperiul chazarilor.
Ipoteza nu este bazată pe informații demne de crezut. N-au lipsit nici mințile bolnave care au încercat să găsească ascendenții secuilor într-un grup de oameni aduși de către cavalerii teutoni, favorizați de Sfîntul Scaun și regii vasali acestuia ai Ungariei, între anii 1211-1225. Asemenea teorii inventate n-au nimic în comun cu realitatea și trecutul național. Existența atîtor ipoteze care desconsideră populația românească trăitoare de aproape un mileniu colonizat cu secui de către „regii apostolici”, ascultători și supuși politicii Sfîntului Scaun, demonstrează falsitatea acestora deoarece n-au exprimat realitatea corespunzătoare din zona pretins secuiască.
Adevărul este că aventurierii călăreți ai stepelor, puțini la număr, n-au putut cuceri și stăpîni întinsele zone populate de români și lavi, ale Panoniei, Transilvaniei și celorlalte teritorii. Cu sprijin papal „regii apostolici” ai Ungariei au organizat anumite zone de sprijin populate cu specialiști în mînuirea armelor, care interveneau cu operativitate și atrocitate atunci cînd supușii înșelați și exploatații încercau redobîndirea libertății și a proprietăților furate.
Possevino, călugărul iezuit, călător în Transilvania anului 1583, a relatat asupra fortărețelor de acest fel, prin care nobilimea laică și clericală își exercita crunta stăpînire asupra românilor ortodocși.
Documentele au consemnat despre secui de-abia în anul 1086, la o distanță de aproape două secole de la sosirea pe teritoriul numit Hung a resturilor maghiarilor fugiți din Atelcuz. Proprietatea Bakony, situată peste Dunărea Panonică, aproape de Vesprim, a pomenit într-un registru al său despre secui, sub forma „Szokoli”, moșie situată la o mare depărtare de Transilvania, exclusiv românească. în anul 1118 au fost arătați secuii ca luptători, pe Waag, participanți la cotropirea Slovaciei și a Cehiei. în anul 1124 secuii au fost prezentați ca fugari de pe cîmpul de luptă maghiaro-ceh. în timpul conflictului cu germanii, Geza al II-lea, în anul 1141, s-a folosit de ei pentru a răpune inamicul. Aceștia au părăsit cîmpul de bătaie. în luptele cu austriecii, din 1146, secuii au fost așezați între liniile inamice ca să nu mai poată fugi din fața acestora și a colaboratorilor maghiari.
Informațiile documentare nu arată grupuri etnice, ci formațiuni militare deosebite de oștirile regale maghiare folosite pentru expansiunea în vest a fruntariilor regatului apostolic, în prima jumătate a secolului al XII-lea. Aceste formațiuni de luptă au fost constituite cu sprijinul suzeranilor pontifi pe criteriul religios al catolicismului. în rîndurile luptătorilor au intrat cei capabili să lupte, indiferent de etnie. Slujitorii catolici aflați în rîndurile acestora au avut grijă să cultive scopul „nobil” al luptei pentru triumful credinței respective. Regalitatea apostolică, îndrumată de înalți prelați, i-a recompensat cu titluri nobiliare și proprietăți pe cei ce se evidențiau în luptele cu necredincioșii, schismaticii și toți cei ce nu se supuneau autorității papale. Oamenii nedeprinși cu cultivarea pămîntului, proveniți din rîndurile hunilor, gepizilor, avarilor, cazarilor, germanilor, slavilor, românilor, italienilor și ale altora, s-au înrolat în armata care era în slujba Sfîntului Scaun și a regalității apostolice, vasale acestuia.
Panonia, în perioada creștinării maghiarilor și a celorlalte resturi tribale sosite aici era un teritoriu populat preponderent de români, slavi, germani și puțini maghiari, resturi huno-avare, cazare, gepide. Aici se vorbeau mai multe limbi. Ștefan I a rostit celebra expresie: „Regatul unei singure limbi este o imbecilitate”. Cei recrutați în armata jefuitoare și-au însușit o vorbire comună, cu un vocabular specific luptătorilor, dar redus. La cotropirea Transilvaniei și formarea acelor zone strategice în scopul reprimării românilor ortodocși au participat și formațiunile militare secuiești conduse de „nobili” devotați regelui și suzeranului pontif. Cnezii, voievozii, ducii și conducătorii celor peste 2500 de așezări românești dintre Tisa și Carpați au fost constrînși să treacă de partea cotropitorului, să se catolicizeze și să se maghiarizeze. Aceasta a însemnat începutul pierderii neamului românesc în Transilvania. în Harghita și Covasna erau numeroase așezări românești la începutul secolului al XIII-lea, perioada colonizării puținilor secui aici. Simon de Keza a consemnat pentru eternitate că secuii au împrumutat scrierea „runică” de la românii care trăiau în numeroasele așezări aflate în zonele carpatice din estul și sud-estul Transilvaniei. Secuii au fost menționați pentru prima dată în părțile răsăritene ale Transilvaniei între anii 1208-1211, împreună cu românii, sașii, pecenegii, ca participanți în oastea contelui Ioachim din Sibiu. în anul 1222 s-a scris despre „Țara Românilor” și „Țara Secuilor” în sensul coexistenței acestora în părțile din sud-estul Transilvaniei, cîndva parte a Daciei.
Documentele papale în conformitate cu care au fost deposedați românii de proprietățile posedate între Tisa și Carpați arată numai toponimie, hidronimie și onomastică românească. Dimplomele regilor Ungariei arată supunere totală față de Sfîntul Scaun în privința acordării de privilegii față de ierarhii catolici și deposedării românilor de moștenirile strămoșești. Secuii au fost menționați aici în documente în următoarea ordine cronologică: în 1270 la Telega, în 1291 pe Arieș, în 1324 – cei din Ciuc, iar cei din Scaunul Mureș între 1408-1410 și cei din Orbai în 1419. Rezultă clar că procesul colonizării acestora n-a fost realizat într-o singură epocă, ci într-o perioadă mai îndelungată de timp. Numărul acestora a fost redus. Ei au fost așezați în localitățile românești existente aici, care aveau toponime ca: Firtuș, Văleni, Cernat, Laz, Homorod, Porumbeni, Zebelnița, Arcuș, Cădaciu, Corund, Aluniș, Satu Mare, Brăduț și altele. în anul 1448, așezării românești Telega (Telegd) i s-a schimbat numele în Odorheiul Secuiesc. Forma de organizare a acestora a fost preluată de la români. Expresia latino-românească „Sedes Siculorum”, înscrisă în documentele privind organizarea lor, argumentează starea reală din pretinsa Țară a Secuilor.
Politica de maghiarizare a românilor, însoțită de crimele numeroase și alungarea acestora a fost și este una de discriminare națională, care contravine oricăror norme de conviețuire omenească.
Conducătorii UDMR, prin politica lor de autonomie teritorială și de acumulare a unor averi greu de justificat, demonstrează anacronismul revendicărilor formulate cu multă îndrăzneală și spirit de nedreptate.

Prof.dr. Dumitru ZAHARIA respective. Regalitatea apostolică, îndrumată de înalți prelați, i-a re

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!