Recurs la istorie

Pămîntul – eterna durere a țăranului român

• răscoalele țărănești din 1907 – fenomen bizar, nefiresc și contradictoriu

începînd de la 8 februarie și pînă la sfîrșitul lunii martie comemorăm „centenarul răscoalei țăranilor din 1907”. Un eveniment foarte ciudat în contextul timpului în care s-a petrecut. Istoriografia română și chiar cea universală au comentat în fel și chip cauzele izbucnirii, desfășurarea și urmările acesteia. Și unii istorici de notorietate au interpretat diferit împrejurările în care, în plină epocă modernă, în România s-a produs o răscoală țărănească ce-și avea, de regulă, un specific feudal, medieval. Să nu se uite că România, în urmă cu 100 de ani era un stat modern, independent, cu o afirmare în plină ascensiune. Cu un an înainte de izbucnirea răscoalei (1906) – avusese loc somptuoasa manifestare – 40 de ani de domnie a regelui Carol I – care pe lîngă aspectul politic a demonstrat și un apreciabil nivel al dezvoltării economice: capitalismul prinsese rădăcini, se conturau o dezvoltare industrială impetuoasă, un sistem bancar și financiar pe măsură, instituțiile statului își exercitau atribuțiile liberalo-democratice…; și totuși asistăm la o răscoală țărănească!
Cum se explică o atare situație?
Aproape toți cei care au analizat și au scris despre eveniment s-au postat, de cele mai multe ori, pe poziții subiective, în funcție de regimurile politice care s-au perindat. Dependența față de boieri a țăranului și, apoi, față de arendași se diminuase, dacă nu era chiar eradicată încă din 1864 de către Cuza-Kogălniceanu prin efectul reformei agrare din 14 august 1864. Țăranul devenise în mare parte proprietar pe avutul său. Țărănimea constituia la acea dată (1907) mai mult de jumătate din populația țării. Sechelele relațiilor feudale se mai mențiuneau doar camuflat, dar legislația post-reformă a adăugat noi elemente de spoliere și nemulțumire a țăranului român. Fie-ne îngăduită o comparație, cu respectarea proporțiilor: exista, în parte, atunci, o situație asemănătoare celei prezente post-aderare la Uniunea Europeană.
Subiectul abordat este de o mare vastitate, încît și din nevoia de economie de spațiu tipografic nu ne putem permite o tratare exhaustivă într-un articol de ziar. Ceea ce ne propunem, totuși, este descifrarea primului subtitlu al acestui articol: de ce 1907 a fost un fenomen bizar, nefiresc și contradictoriu? Răspunsurile nu pot lămuri enigma cu care este receptată de mulți specialiști, decît dacă explicăm succint cum s-a înlăturat constrîngerea extraeconomică de tip feudal, înlocuind-o voalat cu constrîngerea economică de tip capitalist existentă în relațiile țăran-proprietar-arendaș. Apoi, prezentată într-o sumară analiză cazuistică a răscoalei, o desfășurare punctată fără maximizări sau minimalizări și cele cîteva paleative ale urmărilor și importanței răscoalei.

Nodul gordian – legea tocmelilor agricole

Este unanim recunoscut faptul că reforma agrară din 1864 a înlăturat constrîngerea extraeconomică, țăranul clăcaș devenind un om liber din punct de vedere juridic (forța coercitivă, zilele obligatorii de clacă la diferite munci nu mai operau, zapciul nu se mai putea impune prin metodele folosite pînă atunci). Devenit liber, țăranul putea să plece oriunde să-și caute de lucru, vînzîndu-și forța de muncă după cum se învoia cu moșierul sau arendașul. Aici este nodul gordian: politicienii țării – și atunci, ca și acum – urmăreau preponderent satisfacerea intereselor personale și de grup, fie că erau conservatori, fie că erau liberali și adoptau legislația în conformitate. Astfel, în Parlamentul pe care-l monopolizaseră au emis, între anii 1866-1872 și următorii, așa-numitele Legi de învoieli sau tocmeli agricole. De-acum, nu mai venea ispravnicul sau zapciul la țăran să-l oblige la muncă și la toate obligațiile de pînă atunci, dar contractele de învoieli încheiate prin primării pentru a le fi recunoscut caracterul oficial în spiritul legilor de învoieli agricole (chit că aveau obligații reciproce – proprietar – arendaș – țăran) îi favorizau pe cei dintîi. în caz de nerespectare se recurgea din nou la măsuri coercitive, deși într-o altă manieră. Această formă de revenire la constrîngerea extraeconomică de tip capitalist s-a denumit, așa cum se folosește și în literatura de specialitate, recrudescență economică. Dar: de ce era nevoit țăranul să-și vîndă forța de muncă (similar cu ceea ce își vînd românii de azi în Italia, Spania etc.) pentru a supraviețui și a avea un trai mai decent? âmproprietăririle care avuseseră loc nu satisfăcuseră nevoia de pămînt a țăranului, iar creșterea numărului de familii diminuase, evident, suprafețele necesare. într-un atare context, cauzelor izbucnirii răscoalei, acum 100 de ani, li se adaugă: starea economică socială precară, epidemiile și bolile de tot felul (pelagra – provenită din consumul de porumb mucegăit, tifosul exantematic, creșterea mortalității – mai ales cea infantilă, a morbidității, tuberculoza, alcoolismul, analfabetismul etc.).

A explodat mămăliga!

M-aș opri doar la ultima dintre aceste cauze: analfabetismul. Mulți ar fi dispuși să se întrebe: și ce? Țăranul, chiar dacă nu știa carte, nu-și putea asigura un trai decent? Și azi sînt destui cu puțină știință de carte și au un trai înfloritor. Depinde pe ce căi. Dar, țăranul de la1907 nu-și putea descifra condica cu datoriile făcute la ovreiașul din sat și plătea periodic cît făcea și cît nu făcea pentru produsele cumpărate. Așa se explică răbufnirea, mai întîi asupra negustorilor evrei și a arendașilor de genul fraților Fischer – din nordul Moldovei, de pe moșia lui Mihail Sturdza. Cu toată toleranța moldoveanului român, „mămăliga” a explodat. Asta nu înseamnă neapărat imprimarea exclusivă a caracterului antisemit al răscoalei. în Oltenia, la Băilești-Olt și în alte localități nu au fost evrei și,totuși, gradul de intensitate al răscoalelor a fost unul sporit împotriva tuturor spoliatorilor.
Desfășurarea răscoalei a avut un caracter anarhic, dezorganizat și în etape succesive. Mai întîi, răsculații s-au manifestat cu o tentă protestatară care, ulterior, a căpătat și unele forme violente, mai ales la încercările pătrunderii în unele orașe reședințe de județ, spre a se fi răfuit cu autoritățile respective.
Bacăul – ca zonă teritorială, împreună cu fostele județe Roman, Neamț, Tutova, Putna, Vaslui -, a cunoscut aspecte diferite. La comemorarea semicentenarului (1957), Casa Regională a Creației Populare Bacău a tipărit Broșura „Azi, visul lor e faptă”, în conținutul căreia s-au reflectat exemple ale răscoalei din fosta regiune Bacău, care se întindea de la Borca-Ceahlău la Podu Turcului și de la Tg. Neamț la Adjud. Au fost inserate articole cuprinzătoare semnate de fostul șef al Arhivelor Statului Bacău – juristul Mihai Gheorghiu, Dumitru Zaharia, versurile lui Radu Felecan, Radu Cîrneci, B. Munte (alias prof. Ioan Bubă), M.C.Delasabar etc. S-au evidențiat acțiunile răsculaților Blăgești – Valea lui Ion: Iordache Bălan, Iftimie Capșa, Ion Pricop. Personal, deplasîndu-mă în unele localități cuprinse, atuinci, de febra răscoalei, am constatat un lucru oarecum curios: dintre supraviețuitorii intervievați, majoritatea manifestau tendința de a se fi socotit „factum totum” în localitățile respective. Cît privește reprimarea, în general numărul jertfelor a fost maximalizat. A spus N. Iorga: 11.000? Cifra așa a rămas: cei
11.000 au fost evocați de istorici, scriitori, poeți; o cifră care rămîne, încă, discutabilă. Urmările răscoalei: s-au adoptat unele măsuri așa-zise reformatoare: înființarea Casei de Credit Rurale prin care se putea vînde pămînt țăranilor din propriețile de stat, limitarea arendării pămîntului și reducerea arendei către țărani etc.
Importanța răscoalei: pe fondul desfășurării primului război mondial, ca urmare a promisiunii regelui Ferdinand I și presiunilor liberale ale guvernului Ionel Brătianu, în 1921 s-a votat în Parlamentul României – legiuirea de reformă agrară, prin care țăranii au fost împroprietăriți cu 6 milioane hectare pămînt. S-ar părea, însă, că mesajul răsculaților de acum 100 de ani – „Noi vrem pămînt” – a scăzut din semnificație în zilele noastre, de vreme ce suprafețe întinse sînt încă nelucrate, iar o bună parte a țărănimii, cu precădere tot din nordul Moldovei, migrează spre alte meridiane și paralele spre a-și cîștiga traiul. O dezbatere mai largă pe această temă se va organiza și la cel de-al XXIII-lea simpozion național al Societății de Istorie și Retrologie Agrară (SIRAR) de către Filiala SIRAR Bacău, în zilele de 24-26 august 2007, sub genericul „Satul românesc în context european”. (Prof.dr. Jean CIUTĂ) felul (pelagra – provenită din consumul de porumb mucegăit, tifosul exantematic, creșterea mortalității – mai ale

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!