Recurs la istorie

„Sfîntul proiect național”

* Episcopul Antonio de Stefano și românii catolici din Moldova

Antonio de Stefano, născut la 8 decembrie 1808 în localitatea Cecciani, dieceza Nola, Regatul Napoli, intrat în rîndurile călugărilor franciscanilor minori conventuali în cursul anului 1831, după depunerea jurămîntului de credință a fost trimis misionar apostolic în Moldova, unde a ajuns în anul 1833. După sosirea pe pămîntul Moldovei, teritoriu de drept și de fapt al poporului român, spațiul geografic în cauză fusese numit astfel de către dacii cei numeroși și viteji, harnici și onești care, prin forța lor, au alungat legiunile romane la sudul Dunării, impunîndu-și dreptul de stăpînire asupra pămîntului controlat mai înainte de către Burebista – „primul, cel mai puternic și cel mai bun dintre toți regii tracilor”. Noul misionar catolic, ajuns în capitala Moldovei a fost trimis la Săbăoani, localitate populată de românii catolici și în care Carolus Magni – prefect al misiunilor din Orient între anii 1832-1838, a organizat un curs de învățare și însușirii a limbii române, limbă vorbită de toți locuitorii statului respectiv, ca și de cei dintre Prut – Nistru, marea Neagră și hotarele Galiției. Magistrul lui Antonio de Stefano pentru însușirea limbii române în cele mai bune condiții a fost Carolus Magni. După ce a învățat „limba română în cele mai bune condiții” („linguam moldavicam optime calleret”), acesta a fost trimis ca slujitor și administrator la Parohia catolică Huși, unde a zidit biserica din centrul parohial („Ecclesiam ipse aedificavit”). Acesta a mai slujit și alte parohii catolice din Moldova pînă la 28 august 1849, cînd a fost numit „episcopus Bendensis”, funcție pentru care a fost sfințit la 30 octombrie 1849, la București, de către „episcopo Nicopolitano, Angelo Porsi”.
Noua calitate de episcop în părțile populate de ortodocși i-a permis să cunoască foarte bine așezările Moldovei, cu hotarele modificate datorită rapturilor teritoriale austro-ruse, precum și ale oamenilor acestora, prieteni și rude, cu toate că erau de religie ortodoxă și catolică, dar de același neam – cel românesc, așa cum s-au autoconsiderat tot timpul catolicii moldoveni.
Cunoașterea limbii române i-a permis misionarului, episcopului și vicarului apostolic să scrie și să publice, pentru credincioșii români, dascălii și preoții catolici din cuprinsul statului moldav, Doctrina creștină și Rugăciunile rostite în fiecare duminică de peste an. Lucrarea a fost publicată în limba română și a fost extrem de folositoare credincioșilor de acest rit aflați pe pămîntul statului Moldova. Cartea a văzut lumina tiparului în anul 1857, atunci cînd deputații aleși de locuitorii țării se străduiau să convingă puterile „protectoare” ale românilor asupra necesității unirii „celor două principate sub numele de România”. Participant la lucrările Divanului ad-hoc din Iași, acesta a fost perfect conștient de valoarea și impactul apariției cărții sale în momentul marilor confruntări pentru realizarea începutului unificării naționale a tuturor românilor.
La Huși, episcopul a studiat documentele parohiale, care i-au permis să ajungă la concluzia că acești credincioși trăiau aici din prima jumătate a secolului al XV-lea. Onomastica românească a celor botezați, cununați și înmormîntați în prima jumătate a secolului respectiv l-a convins asupra autohtoniei locuitorilor respectivi. Studierea documentelor papale și constatările personale i-au format convingerea că românii catolici trăiau la estul Carpaților din perioada premergătoare anului 1234. Cunoașterea brevei papale elaborate în timpul conducerii Sfîntului Scaun de către Grigore al IX-lea l-a convins asupra concluziei la care ajunsese. Vicarul apostolic, episcopul Antonio de Stefano, n-a găsit documente autentice care să demonstreze colonizări maghiaro-secuiești la estul Carpaților, deoarece n-a existat un asemenea fenomen.
în perioada de după înțelegerea de la Cluj, Moldova a fost invadată de către misionari catolici maghiari și maghiarizați, crescuți și formați în spiritul celui mai sălbatic șovinism maghiar al maghiarizării românilor catolici, indiferent de locul unde trăiau aceștia. Prefectul Naghi, la 1 martie 1836 a raportat Propagandei Fide că cei șapte misionari trimiși de provincia Ungaria erau imorali, amestecați în acțiuni josnice, nedemne de funcția pe care trebuiau să o exercite, scandalagii, bețivi, lacomi, avari, incapabili să-și îndeplinească serviciile, făceau „război pentru limba maghiară”, pe care voiau cu orice preț să o folosească în exercitarea cultului catolic. La 28 august 1838, în ciuda opoziției populației catolice și ortodoxe, acești „slujitori bisericești” de rit catolic au cerut împăratului de la Viena să-și extindă stăpînirea asupra teritoriului Moldovei neocupate. Naghi a fost decăzut din funcție și înlocuit cu Ardoini, episcop de Carra. în timpul conducerii acestuia, misionarii maghiari Lukotya, Konya, Dornseiffer, Melis, Filusztek s-au înrolat „sub steagul rebeliunii, ororilor, răzbunărilor, violențelor, cruzimilor” îndreptate împotriva românilor catolici din parohiile catolice de pe teritoriul statului Moldova. Situația insuportabilă creată de slujitori l-a determinat pe Ardoini să solicite desfiintarea înțelegerii realizate de Paroni și provincialul Ungariei pentru îndepărtarea efectelor „Sfîntului proiect național al maghiarilor” în Moldova. Activitatea acestor „misionari” a continuat și după răpunerea lui Ardoini, de holeră.
Noul demnitar catolic s-a bucurat de sprijinul domnitorului catolic al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica. Ocupația rusească, și mai ales cea austriacă, a încurajat șovinismul slujitorilor catolici aflați în Moldova, conduși de parohul de la Cleja – Innocentius Petros. Cu toate acestea, Antonio de Stefano a solicitat, în scopul înlăturării răului amenințător pentru români – maghiarismul -, formarea clerului catolic de naționalitate română, așa cum au cerut credincioșii de acest neam încă din secolele XIII-XIV. El a solicitat organizarea „seminarului tinerilor indigeni”, idee care se bucura de o largă susținere pe tot cuprinsul Moldovei. O altă idee, mult susținută de catolicii români din Moldova, a fost și aceea a opririi „intrării sacerdoților străini în Principat”. Dorința catolicilor autohtoni a fost exprimată în termenii „să ne formăm clericii noștri, români, deoarece numai aceștia și nu alții pot folosi beneficiile și parohiile care se găsesc de partea noastră în Moldova”.
Rezultă clar convingerile catolicilor moldoveni asupra primejdiei pe care o reprezintă maghiarismul pentru ei. âmbrățișarea și susținerea ideilor progresiste prezentate mai sus, dar și altele folositoare românilor catolici și ortodocși, au provocat fulgere și tunete la Viena și la Roma, iar episcopul de Stefano în anul 1859 a fost nevoit „să renunțe la funcție” („muneri renuntiavit”). (prof.dr. Dumitru ZAHARIA)e a tuturor

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!