Recurs la istorie

Respectul față de adevăr

• Ion Sandu Sturdza – apărător al catolicilor din Moldova în fața primejdiei maghiarizării

Domn al Moldovei între 9 iunie 1822 – 23 aprilie 1828, fostul ispravnic al ținutului Bacău, Ioan Sandu Sturdza, a avut parte de a conduce statul moldav în condițiile unor aprige lupte duse între cele trei mari imperii cotropitoare și distrugătoare de neamuri europene: cel țarist, cel otoman și cel condus de habsburgi. Fiecare dintre acestea se străduia să folosească pe o scară tot mai largă și justificarea religioasă a expansiunii respective. Țarismul folosea ortodoxismul, Habsburgii – catolicismul, iar otomanii -mahomedanismul.
Agentul imperial al Austriei în capitala Moldovei a folosit într-o mare măsură evenimentele anului 1821 pentru a justifica amestecul său în treburile administrativ-religioase ale Moldovei, sub pretextul apărării credincioșilor de rit catolic în fața crimelor săvîrșite de grecii ortodocși și otomanii mahomedani.
în condițiile deosebit de grele din Moldova acelui moment istoric, Raab a profitat de dezordinea creată și a realizat o conlucrare între misionarii maghiari și unii italieni. Conducătorul districtului Bacău era Alexandru Papp, un maghiar din Transilvania. Guvernanții de la Viena au hotărît să numească un vicar al acestuia, în persoana lui Ferdinando Rottensteinen, care funcționa ca administrator al Prăjeștilor, deși parohia de aici nu era organizată și nici recunoscută oficial. în ținutul Bacău a mai fost adus, de către aceleași autorități, Tobia Ferentz, un reformat de la Tulgheș. Acesta era un colaborator și susținător al lui Stefano Iannucci, care activa în districtul Siret. Această grupare a misionarilor maghiaro-italieni solicita cu insistență alungarea de la misiunile din Moldova a slujitorilor catolici italieni, preluarea conducerii cultului catolic numai de către maghiari și acei italieni subordonați și executanți ai dispozițiilor imperiale austriece. Fabri risipea fondurile financiare adunate pentru terminarea construcției bisericii catolice din Iași.
De la Viena, vicarul apostolic a primit propunerea nunțiului care funcționa pe lîngă Curtea Imperială din capitala austriacă să primească în Moldova un număr de iezuiți și să asigure întreținerea acestora. Atît iezuiții, cît și maghiarii, nu erau necesari activității misionare în Moldova acestei perioade istorice.
în cursul anului 1822 Curtea Imperială din Viena a hotărît ca Raab, agentul imperial de la Iași, să preia „sub protecția sa” toate parohiile catolice din Moldova. Lupta dintre partida austro-maghiară și cea italiană a căpătat o formă deschisă și se desfășura la cel mai înalt nivel. Reprezentantul Sfîntului Scaun în Moldova, episcopul de Iloan, vicarul apostolic de la Iași, era trecut, fără știrea și consimțămîntul Sfîntului Scaun și a Propagandei Fide, în subordinea directă imperială a Habsburgilor. în asemenea condiții, dezideratul exprimat de Giovanni Filippo Paroni, vicarul apostolic de Iași, acela că „…voi încerca prin orice mijloc să eliberez această misiune de perturbatorii ordinei publice”, era o imposibilitate. Acești „perturbatori” și-au intensificat activitatea și au început să-l acuze pe cel mai înalt demnitar catolic din Moldova de incapacitatea de a conduce și de proastă organizare. Cei ce erau numiți de către Paroni „perturbatorii ordinei publice” au profitat de situația creată și au provocat răzvrătirea „scutelnicilor vlădicăi catolic”, despre care a scris vistiernicul Costache Sturdza, informînd autoritățile statului moldav.
în anul 1824 situația vicarului apostolic al Moldovei a devenit extrem de critică din cauza intensificării activității depuse de misionarii de etnie maghiară, al căror număr crescuse la cinci indivizi, iar după înțelegerea verbală realizată de Paroni cu Rudolfo Studer, la Cluj, numărul acestora avea perspectiva imediată de a crește la șase, sau chiar la mai mulți, în schimbul unor sume de bani anual plătite de Moldova. Perspectiva maghiarizării românilor catolici din Moldova devenise o primejdie imediată și de lungă durată. Măsura salvatoare n-a întîrziat absolut deloc. Hotărîrea Divanului Moldovei, dar mai ales scrisoarea domnului țării demonstrează fermitatea românilor cărora li se încredințase conducerea țării, ca și înaltul lor patriotism. Veniamin Costache, mitropolitul care se supărase pe boierii grecizați că tratau populația Moldovei „ca pe o cireadă de vite”, a devenit de o fermitate rară și a solicitat domnului măsura cea mai necesară momentului istoric pe care îl trăiau toți moldovenii acelui timp. La 2/14 octombrie 1826 primul domn pămîntean al Moldovei, Ioniță Sandu Sturdza, a comunicat agentului imperial în Iași, Lippa, după decesul lui Zabberoni, să nu mai fie trimisă nici o altă persoană cu calitatea de episcop catolic latin, deoarece „…cu siguranță acesta nu va fi admis pe teritoriul statului moldav, sub nici un motiv”. La 22 octombrie 1826 agentul imperial s-a străduit să prevină o astfel de măsură printr-o intervenție directă la Poartă. Acesta adresase dragomanului Costachi o scrisoare prin care anunțase că domnul Moldovei solicitase autorităților otomane să elibereze un firman cu privire „la excluderea oricărui alt episcop catolic” pe teritoriul statului condus de el. în anul 1828 prefectul instituțiilor catolice moldovenești a relatat asupra acestei situații prin următoarele cuvinte: „…în viitor nu va mai fi permisă intrarea în acest principat nici unui episcop catolic”. Tot atunci a fost reluat documentul expediat de domnul Moldovei către Curtea Imperială a Austriei și au fost scrise următoarele fraze extrase din scrisoarea domnească: „Cu cîțiva ani în urmă, contrar obișnuinței și fără consimțămîntul populației autohtone (<>) din această țară, a început să fie trimis aici un episcop catolic, de către Austria, sub pretextul conducerii credincioșilor de acest rit, care se află pe teritoriul Moldovei și cu scopul stabilirii acestuia în capela existentă în orașul Iași (…), fapt ce cauzează prejudicii și provoacă neajunsuri populației românești (<>)”. între timp, un astfel de episcop a sosit pe neprevăzute în Moldova („inopinante arrivato nella Moldavia”). Acesta a rămas aici, deși nu a obținut recunoașterea de către patrioții indigeni a rangului său de episcop. în ultima lună trecută acesta a încetat din viață. „Determinat de această situație, înaltele autorități statale ne-au cerut să întocmim raport la strălucita Poartă prin intermediul une anaforale generale, pentru ca să nu mai vină un alt episcop în locul celui decedat pe neașteptate și fără informarea patrioților români, în care au fost prezentate pe larg, chiar și într-o manieră extinsă, toate consecințele și toate inconvenientele care ar putea să izbucnească prin așezarea unui astfel de episcop, a cărui sosire în această țară a fost interzisă”.
Poarta a fost obligată prin faptul că documentele inițiale ale raporturilor moldo-otomane au prevăzut doar exercitarea unui protectorat și nu a unei stăpîniri efective a Țării Moldovei, să respecte cererile formulate de autoritățile statului moldav, formate din „patrioți” români și un domn animat de sentimente similare și foarte bun cunoscător al stărilor de fapt ale acestor credincioși de rit catolic. Acest domn provenea dintr-o familie de boieri autohtoni, care avea proprietăți la Săucești, atunci în ținutul Roman, și la Bacău. El îndeplinise o bună perioadă de timp înalta responsabilitate de ispravinc al ținutului Bacău, pe care și-a îndeplinit-o cu foarte mult respect față de locuitorii acestui ținut al Moldovei. Documentele, anchetele și hotărniciile unor mari proprietăți din această parte a pămîntului strămoșesc au demonstrat spirit de dreptate, respect față de adevăr și multă abilitate politică.
Traducătorul documentului său în limba italiană arată clar și fără nici un dubiu românitatea credincioșilor catolici trăitori în majoritatea lor în ținuturile Bacău și Roman, arhicunoscute domnului. Poarta, înțelegînd și aprobînd spiritul de adevăr și dreptate al conținutului documentelor domnești, a hotărît și a comunicat internunțiului austriac acolo că „sub nici un motiv nu va fi permisă venirea acestui episcop”, deoarece credincioșii respectivi erau „români de secole”.

Prof. dr. Dumitru ZAHARIAdomnu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!