Recurs la istorie

Falsul asociat ca adevăr

* Unele mărturii documentare privind formarea și dezvoltarea poporului și națiunii române

Poporul român și națiunea respectivă sînt rezultatul unei dezvoltări permanente a societății omenești constituite în spațiul geografic dalmato-danubiano-panonico-carpato-pontic după încheierea procesului antropogenezei. Populația milenară a zonei a cunoscut invazia triburilor indoeuropene, care s-au așezat pe teritoriul amintit. Conviețuirea celor două grupări umane a dus la formarea marilor comunități etnice traco-illyro-dace, care în perioada expansiunii și colonizării romane către bazinul dunărean au fost supuse marelui proces al romanizării prin acceptarea limbii latine, a culturii, organizării civile, militare, a modului de trai al romanilor. Cultura romană suferise o mare influență din partea celei grecești, în toate formele ei de manifestare. Cel de-al doilea mare poet roman, în ierarhia lor valorică, a scris celebrele cuvinte: „Graecia capta ferrum victorem coepit”, care au exprimat adevărul faptelor real petrecute. Descoperirile arheologice, tezaurele monetare, informațiile scrise de istoricii greci și romani au reflectat pe larg atît cuceririle romane, cît și procesul romanizării populațiilor: illiră, tracă, dacă, celtă, greacă ce trăiau pe vastul teritoriu european situat între Marea Adriatică – Marea Neagră, Munții Pindului – Carpații Păduroși, Dunărea Panonică și stepele europene de peste Nistru.
în perioada migrațiilor barbare, succedată după retragerea aureliană la finele secolului al III-lea, populația autohtonă – rezultată din romanizarea illiro-traco-daco-geto-carpo-celților și-a continuat procesul creatoar pe teritoriile populate anterior. Limba vorbită de aceasta era româna, cu gramatica ei latină și vocabularul roman, în care pătrunseseră unele cuvinte din vorbirea autohtonilor. Tot în acele timpuri religia creștină devenise aproape atotcuprinzătoare, atît la sudul, cît și la nordul Dunării. Apostolul Pavel i-a creștinat la Filipi și în teritoriile învecinate pe premergătorii aromânilor (macedo-românilor). Eusebius, părintele istoriei bisericești creștine (267-340), autorul istoriei eclesiastice, a apreciat activitatea apostolului Andrei în Scithia. Vellerius Paterculus a constatat că în Panonia întreagă se practicau disciplina romană, se vorbea limba latină, erau respectate practicile romane. Mai multe informații documentare au relatat că aici existau, se păstrau și se foloseau operelor clasicilor literaturii latine. Se remarca, aici, activitatea episcopilor creștini din centrele episcopale, a parohiilor și populației trecute la această credință. Apologetul Tertullian a scris despre faptul că persoana lui Hristos și învățătura sa erau cunoscute și răspîndite „în ținuturile sarmaților, dacilor, germanilor și sciților”. Marile comunități creștine vorbeau limba latină. Documentele epigrafice, operele istorice precum Historia Augusta, cele realizate de Zosimos, Ammiamus, Eusebiu din Cezareea, Ransano, descoperirile arheologice realizate de Possevino, Marsigli, Tudor, Nestor, Mitrea, Bichir și mulți alți, politica împăraților Dioclețianus, Constantin cel Mare, Justinian, cele 176 de volume-manuscrise lăsate posterității de contele Marsigli la Biblioteca Universitaria Bologna au consemnat: viețuirea neîntreruptă a românilor pe spațiul geografic stabilit mai sus, păstrarea concepției descendenței daco-traco-romane a poporului respectiv, vorbirea permanentă a limbii române, practicarea religiei creștine, organizarea politico-militară și cea religioasă a acestui neam încă din perioada posterioară a retragerii aureliene.
Toți acești factori, care au fost dezvoltați ulterior prin evoluția firească a societății românești, dar și consolidați prin creațiile literare folclorice, culte, religioase, cîntările bisericești, dansurile populare au devenit părți integrante ale conștiinței naționale românești. Normele juridice, nescrise cît și cele însemnate pe marmoră, pergamente și hîrtie au reglementat raporturile dintre oamenii așezărilor respective. Uneori, acestea au reflectat și raporturile dintre românii autohtoni și căpeteniile triburilor barbare sau cu conducătorii de state din diferitele perioade istorice.
Semnificativ este faptul că Menumorat avea conștiința descendenței romane a oamenilor conduși de el. Aceștia cunoșteau și practicau instituția moștenirii. El însuși se simțea protejat de către împăratul de la Constantinopol. Papa Inocențiu al III-lea i-a apreciat pe valahii trăitori pe spațiile arătate mai sus drept urmași ai romanilor și ai locuitorilor autohtoni. Pontiful Romei încă din anul 1234 îi considera pe românii dintre Carpați și Nistru ajunși la stadiul de dezvoltare al unei „națiuni”, fapt ce a consfințit realitatea populării acestui spațiu geografic de către neamul românilor. Același pontif n-a scris nimic despre coloniile maghiare de la vestul și estul Carpaților. Acestea nu existau deoarece mințile elitelor șovinilor maghiari nu le inventaseră. Miile de documente scrise de domnii și demnitarii Moldovei, de pontifii, cardinalii, arhiepiscopii, episcopii, misionarii, locuitorii Europei n-au adus mărturii despre așa ceva. în schimb arhivele, bibliotecile, muzeele sînt pline de documente, iar cronici dintre cele mai diverse au relatat pe larg despre cotropirea maghiară a românilor din Panonia, Dalmația, Serbia, Banat, Transilvania, Crișana, Maramureș, Transilvania, despre eforturile regilor angevini pentru cotropirea Valahiei și Moldovei, cît și despre strălucitele victorii obținute de românii conduși de Basarab și Bogdan, apărători ai poporului care i-a promovat și susținut.
Agresiunile perfide ale maghiarilor au avut loc timp de peste un mileniu. Acestea au stopat evoluția normală, progresivă a societății românești. Acesteia i s-au alăturat cea a statului nobiliar polonez, a imperiilor otoman, habsburgic și țarist. Totodată, agresiunea dezlănțuită de Arpad n-a încetat nici în perioada desființării „regatului” maghiar. Nobilimea acestuia s-a aliat cu Habsburgii și a săvîrșit cele mai oribile crime împotriva propriului popor, dar și a românilor. Prin crime, teroare, intimidare, o cumplită exploatare economică, socială, prin menținerea permanentă în întunericul neștiinței de carte românii au fost torturați și înșelați, supuși unui permanent proces de deznaționalizare prin maghiarizare și impunerea altor credințe religioase, precum și a vorbirii altei limbi decît cea strămoșească. Elaborarea cărții „Cum să maghiarizăm numele nemaghiare” demonstrează existența unui program gîndit de elitele extremismului și exclusivismului maghiar pentru îndeplinirea planului lor cotropitror. Elaborarea și publicarea cărții lui Ferenc Pozony, cu titlul „Ceangăii din Moldova” – pretinși a fi o minoritate etnică în Moldova și anumite zone ale Transilvaniei, în ciuda neconformării acesteia prin realități, documente, cronici, limbă și cultură proprie demonstrează existența planului politic. Autorul însuși a remarcat: „Etnonimul popular ceangău este folosit ca poreclă cu rezonanță ironică”. Remarca acestuia corespunde perfect constatărilor noastre, care au fost făcute de-a lungul celor peste cinci decenii de activitate permanentă de cercetare asupra acestei probleme în așezările populate de românii catolici din Moldova, în cele din estul Transilvaniei, unde românii autohtoni au fost secuizați, iar în secolul al XIX-lea au fost maghiarizați secuii și resturile românilor. Elita maghiarismului urmărește, pe căile străine științei și adevărurilor istorice – maghiarizarea românilor catolici din Moldova, cît și extinderea fenomenului și asupra românilor ortodocși. (prof. dr. Dumitru ZAHARIA)cești,

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!