Rememorări

Ninsorile de altădată…

Eugen VERMAN

În anul acela, pe 30 noiembrie, spre seară, o fulguială timidă, debilă, ne spuse că e ceva trecător, că iarna cea adevărată va veni mai încolo, spre mijlocul lui decembrie. Țin minte ziua, fiindcă acolo, bătut pe perete, sub icoana Maicii Domnului cu Pruncul în brațe, era calendarul ortodox luat de mama, ca în fiecare an, de la biserică. Oricum, tata cumpărase o căruță de lemne – crengi de fag și de brad, mai subțiri, dar și mai groase – pe care dăduse, spunea el, aproape un sfert din leafă. Tata era electrician la Uzină, muncitor adică, dar muncitor cu meseria învățată la Școala de Arte și Meserii din Cernăuți, și, se zicea, era cel mai bun și avea o leafă destul de frumușică. Dar atunci, imediat după război, era o scumpete pe care eu n-o înțelegeam, copil fiind, dar mama și tata drămăluiau fiecare bănuț cu cea mai mare zgîrcenie, că și așa aveam mereu datorii la prăvălia madamei Soor, evreica aceea bătrînă, dar îngăduitoare cu toți din mahala, fiindcă toți, sau aproape toți erau muncitori și banii nu prea le ajungeau de la o leafă la alta. Cum țăranul din Gîrcina nu lăsa nici un ban, tata i-a plătit cît a cerut, omul asigurîndu-l că lemnele sînt uscate și bune. Noi aveam în casă două sobe, una în „sală” și cealaltă în camera unde, în cele două paturi, dormeam noi, cei trei băieți și mama cu tata. Iarna numai acolo ardea focul, soba era mare, cu plită de tuci cu trei ochiuri, iar căldura era cuminte și blajină. E drept, lemne mai aduceam și noi, cei doi mai mari, adică eu și Didi, de la IMAL, fabrica de cherestea, unde portar era domnul Curelaru, un om masiv, cu o burtă uriașă, prieten din copilărie cu tata, și care, cum ne vedea, ne făcea semn să intrăm pe poarta mare și ne șoptea unde să mergem, în ce cotlon al fabricii sînt depozitate bracuri și chiar cioate, pe care, după ce le cetluiam zdravăn, le aburcam în spinare de ne cocoșau cu totul și așa ajungeam acasă, sleiți de oboseală, dar fericiți că provizia de lemne era tot mai mare…
Fulguiala aceea timidă, bicisnică, de care vă vorbeam că începuse spre seara lui 30 noiembrie, nu s-a mai oprit vreme de vreo trei sau patru zile. A doua zi, zăpada era groasă cît să ne dăm cu sania pe derdelușul de lîngă casa lui Mitu Mărgărit, a treia zi troienele ne-au obligat să facem pîrtie din fața casei spre poartă și spre drum, iar în ziua următoare zăpada era aproape de brîu. La început priveam fulgii cum dansau și se zbenguiau, ca în jocul nostru de-a prinsa, erau tot mai deși și tot mai mari și priveam în sus și fulgii ne cădeau pe față și ne mîngîiau, iar noi rîdeam și tare mai eram veseli și neștiutori! Dar, după aceea, s-a așternut o iarnă grea, cu frig mare. în casă, cînd răsuflam ieșeau aburi din gură, mama ne învelea să nu ne îmbolnăvim, iar dimineața, la sculare, găleata în care urinam toată familia era aproape înghețată…
Așa au trecut zilele și am luat vacanță și am început pregătirile de colind și de Anul Nou. „Sculați, sculați, boieri mari…”, asta de Crăciun, și, mai apoi, „Aho, aho, copii și frați…”, în ajun de An Nou. Eram trei – eu, frate-miu Didi și Petrică al lui moș Ermil, acesta din urmă avînd și clopoței și buhai și bici și tobă, că moșul Ermil, fratele bunicii dinspre mamă, își iubea foarte mult singurul băiat, fiindcă mai avea copii, trei fete – pe Ileana, Jenița și Elvira, dar Petrică era „moștenitorul” numelui, și era și cel mai mic. Repetițiile le făceam la el acasă, casa lui era undeva pe malul Bistritei, peste care trecea podul de la Sculey, nici acum nu știu de ce-i zicea „Sculey”, colindul îl „interpretam” toți trei, dar în ajun de an nou eu eram cel care spuneam urătura – „Aho, aho, copii și frați…”, strofe multe, cu „bădița Traian”, cu „boi bourei”…, iar ceilalți strigau din rărunchi, „hăiii, hăiii…!”, în vreme ce Petrică plesnea din bici și Didi bătea toba ținută de mine. Atunci, în acele momente, ne stăpînea Duhul cel Bun, cum ne spunea mamaia Eufrosina, că ea știa totul din cărțile acelea bisericești, veștede, cu slove mari. Trăiam clipe de nedescris, pentru că numai noi știam ce simțeam, iar simțirile acelea purtau pecetea Divinității…
În seara cînd ne-am întors, prin zăpadă și ninsoare, de la repetiția Plugușorului – casa noastră era la vreun ceas de casa lui Petrică, de-acolo plecasem pe zi, cum se zice -, mama și bunica Eufrosina și vecina noastra, madam Mălinici, aveau ochii înroșiți de plîns. La început nu mi-am dat seama de asta – abia împlinisem zece ani – dar cînd am citit durerea de pe fețele lor și le-am văzut așa, am întrebat-o pe mama: mamă, ce ai, a murit tata ? – fiindcă tata nu era acasă și era întuneric afară și zăpezile erau imense – nu, dragule, a fost alungat regele… Și a tăcut precum crucile din atelierul de monumente funerare al fraților italieni Rugero și Roberto Mella, care se semețeau, ca niște soldați într-o rînă, în fața casei noastre, că acolo era atelierul italienilor deveniți români după primul mare război…
… Nu știu cum, din instinct, am privit, din nou, calendarul acela de sub icoana Maicii Domnului cu Pruncul în brațe – icoana care, printr-o minune, mi-a rămas ca moștenire – și, citind data, mi-a trecut prin minte că era exact o lună din seara aceea cînd începuse să fulguiască timid și bicisnic, fulguială care avea să prevestească o iarnă grea. Era în 30 decembrie 1947. Atunci n-am înțeles cum poate fi un motiv de plîns și supărare faptul că a fost alungat regele! Ce știam eu despre rege era legat doar de obișnuința ca, la școală, în fiecare dimineață, să cînt, împreună cu toți colegii mei de clasă, „Trăiască regele, în pace și onor…”. Acum, planurile mele de copil erau legate de Anul Nou care venea peste o zi, lucru mult mai important pentru mine decît motivul tristeții bunicii, mamei și vecinei noastre. Cu timpul, însă, am început să le înțeleg zbuciumul și tristețea și lacrimile lor din acea zi de demult. Păcat, mare păcat că nu pot să le mai spun asta! Atunci, totul era altfel. Pînă și ninsorile acelea au devenit o amintire… zile. A doua zi, zăpada era groasă cît să ne dăm cu sania pe derdelușul de lîngă casa lui Mitu M

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!