REPORTER ÎN PIAȚĂ Magazinul de covoare

Da, această doamnă, pe nume Artemisia Stanciu, e o ființă deosebită. Am intrat în magazinul ei cu gîndul de a cumpăra un „țol” pentru holul apartamentului meu, hol care-i destul de mare. Cel vechi a fost și el, odată, nou. Dar asta era cu vreo trei decenii în urmă, cînd la magazinul „Bacăul” – cel mai mare din oraș – era șefă doamna Maria Uricaru – o femeie frumoasă și energică, de loc din comuna Săucești, care mă cunoștea și mi-a dat ceva „bun”. Acum, covorul acela nu mai face nici doi bani și mi-am zis să cumpăr, din pensie și economii, un covor nou. Și așa am intrat în magazinul doamnei Artemisia Stanciu, de fapt tot un… hol – dar mult mai întins ca al meu – al acestei vechi și solide case de pe „9 Mai”, chiar din zona Pieții celei mari a urbei noastre. Am intrat, deci, „pedalînd” pe cîteva scări din beton și imediat m-a întîmpinat o doamnă încă tînără, deși mi-a zis, ceva mai tîrziu, că e și bunicuță. E brunetă, are trăsături frumoase, într-un cuvînt e simpatică. I-am zis despre ce-i vorba, ea mi-a arătat balotul cu „traversa” – 1,20 m lățime, 250.000 de lei metrul liniar. Eu i-am zis că voi reveni, după consultările cu soața, și am revenit.

Magazinul respectiv – plin, pînă aproape la refuz, de covoare „Stil Persan”, care mai de care mai frumoase, mai trainice. Cînd am revenit, tocmai se vînduse unul, uriaș, ceea ce a făcut-o pe o femeie tînără – nora doamnei Stanciu – să-mi spună că eu sînt… cel cu „norocul”. „Ați tras piciorul după dumneavoastră” – a fost remarca sa binevoitoare. Femeia – am înțeles – e una din cele două nurori ale doamnei Artemisia. Doi băieți – copiii ei, și încă o fată, Alexandra, elevă într-a șaptea, o fată frumoasă și isteață, pe care familia a înfiat-o. „Ajunsesem la 40 de ani și tare aș fi vrut să am și o fată… Și atunci mi-am luat bărbatul de braț și am mers la un cămin și am adoptat o fetiță, care, uitați-vă, cît e de frumoasă și mare acum, și-i lumina vieții noastre…!” Doamna Artemisia Stanciu n-a fost dintotdeauna comerciantă. Aproape două decenii a lucrat la „Transporturi publice”, unde a fost „un om de bază”, și, din 1990, s-a apucat de comerț. „E o treabă interesantă, care mi-a descoperit o vocație… Și n-aș zice că-mi merge rău…” Sînt cuvinte care, cel puțin pe mine, mă bucură, netrezindu-mi nici cea mai neînsemnată adiere de invidie personală, căci, se vede, femeia aceasta e harnică și curajoasă… (Eugen VERMAN)