REPORTER ÎN PIAȚĂ O, brad frumos…!

Eugen VERMAN

Duminică dimineață am văzut brazi aduși pentru a ne împodobi casele și sufletele de Crăciun. Aici, lîngă Acvariu, un ins vindea brăduți. N-am întrebat de preț ca să nu-mi stric ziua. În schimb i-am privit mai multe minute, am privit și oamenii care se strînseseră și-i priveau și ei… Da, tradiția… Și mama noastră, Credința… Nimic mai pur, nimic mai curat, nimic mai veșnic decît bradul de Crăciun. Cu mulți, tare mulți ani în urmă, copil fiind, priveam, cu aceeași ochi de acum, brăduții aduși spre vînzare, dar niciodată n-am avut fericirea să-i văd în casa mea… Așa a fost să fie… Fiecare copilărie, un unicat, ceva atît de frumos și atît de trecător, dar adînc marcată de starea socială a fiecărei familii… Și, chiar dacă n-am avut parte de un Pom de Crăciun, am fost fericit, pentru că Ziua aceasta a Luminii e, prin ea însăși, o Zi a Bucuriei, a Fericirii, a Curățeniei… Uitam de mine însumi atunci cînd mergeam la prietenul din casa aceea mare și îndestulată, unde eram invitați și noi, cîțiva sărăntoci din mahala, pentru a ne bucura de bucuria gazdei, băiat de-o seamă cu noi, dar care era un răsfățat al sorții. Și cîntam cu toții, cu glasurile acelea cristaline și tremurînde, O brad frumos, o, brad frumos, cu cetina-ți tot verde… Și atunci, sufletele noastre neprihănite tresăltau și uitam că acasă n-aveam tot ce ne-am fi dorit să avem, că eram aproape desculți, chiar dacă ghetele acelea cumpărate de tata de la Moise Isaczon erau reparate de cizmarul din colț, și eram îmbrăcați așa cum eram îmbrăcați, și aveam pe cap căciuloiul acela de la Bunicu’, ros de molii și de ani… Eram fericiți pentru că Bradul de Crăciun, cu luminile lui diafane, cu bomboanele și coșulețele din fire de hîrtie creponată nu zîmbea dulce și ne dădea speranțe și ne încuraja… O, brad frumos…!