Români în lumea largă – corespondență specială

Marea „aventură culinară”…

Atunci cînd te referi la „raiul american” ai în vedere tot ce-ți poate compune viața, cu surprizele ei, indiferent din care parte vine ele. O interesantă experiență a avut și concitadinul nostru Gheorghe Parascan, care, invitat la o cină ce se anunța pantagruelică, a constatat că ÂN AMERICA SE POATE “MÂNCA ȘI CU BURTA”! Ce poate să însemne acest lucru, veți afla din relatarea care urmează:

Atunci cînd am fost invitați la un anumit “restaurant”, vestit prin părțile locului, nu ni s-a spus decît că vom avea surpriza de a “mînca cu burta”!? Am crezut că este o glumă, însă am constatat că pe aici, în afară de cîteva bancuri de import, nu prea se glumește. Era, așadar, o nouă și misterioasă experiență pe care trebuia să o
trăim. Și iată-ne la locul cu pricina. Pătrundem într-un centru comercial impunător și, pe una din uși, ne strecurăm în lumea lui “Flămînzilă” – personaj vestit prin părțile noastre. Un spațiu larg, cu zeci de mese, fiecare cu cîte 6 locuri, frumos orînduite, dar și cu multe galantare cu autoservire. Secretul era simplu: cu circa 7,5 dolari plătiți de persoană puteai mînca realmente cît te ținea cureaua; adică burta! Exclamăm: „uf, ce curaj pe patronul unui astfel de locaș al fericirii gurmande!”. Aveam să constatăm că, de fapt, nu era nimic altceva decît un “meniu de tip suedez”, pe care la români îl poți primi la hotelurile din Poiana Brașov, dar cu zece chelneri lîngă tine, gata să-ți cuantifice fiecare înghițitură. Aici lucrurile erau cît se poate de clare: atîta vreme cît te aflai în țara plăcerilor culinare, nimic nu te oprea să consumi din toate bunătățile etalate. Zeci de feluri de mîncăruri și salate americane, asiatice, europene și africane, înghețate, sucuri, prăjituri, cofeturi fine și cîte și mai cîte te atrăgeau care dincotro. Mi se atrăsese atenția să nu consum nimic acasă, așa că eram pregătit pentru marea aventură culinară. Mai aflasem că oricît de boier ai fi în America, măcar odată tot intri în acest tip de “restaurant” încărcat de bunătăți culinare, dar fără nici un strop de băutură alcoolică. O faci pentru a te cunoaște din punct de vedere gastronomic, pentru a afla cît poți înghiți; și, vă spun din noua și interesanta mea experiență: AICI SE ÂNGHITE SERIOS!
încercînd să imit opțiunile de meniuri ale celor din jur, am început „acțiunea friptura. “Mai ia”, mi se tot sugera, așa că am reușit să dau gata 6 coaste de porc fripte. Am încercat, apoi, ceva din apetisantele mîncăruri orientale, apoi prăjitură, înghețată la
discreție, sucuri , supă, apoi iar friptură, iar suc și, în final, simțeam cum restul planetei putea înghiți orice, în timp ce eu abia de mă mai mișcam în scaun! Uitasem că nu eram “Flămînzilă”, dar mă comportasem de parcă aș fi fost!… Suprasătul și cu chef de a filosofa, mă gîndeam la ce bune ar fi astfel de restaurante-cantină în țara de unde „decolasem” cu mai puțin de trei luni în urmă.
Ce falimente răsunătoare le-am mai trage noi patronilor cu astfel de inițiative! Iar tot românul ar fi fericit și îmbuibat, cerșetorii ar fi grăsulii și frumușei, foamea ar dispare cu desăvîrșire și mii de oameni ajunși la disperare din cauză că n-ar avea nici măcar după ce bea apă, s-ar sinucide în modul cel mai plăcut posibil: mîncînd!
Stam astfel și visam cu ochii deschisi, în timp ce zeci de asiatici,
oameni de culoare și albi continuau să culeagă din galantare noi și noi feluri de bucate, înlocuite de altele și mai bune, și mai calde și mai frumos ornate. Se vorbea puțin, dar se înghițea mult. în ce mă privește, devenisem brusc și cursurgiu: ce păcat, nu gustasem decît cîteva feluri de mîncare și alte cîteva zeci îmi făceau cu ochiul, îmbietor. Numai bunătăți. De la supa-jeleu de culoare roșie, ce se tăia cu cutitul și dansa, obraznic și provocator, în farfurie, pînă la “salata ursului” provenită din grădinile maharajahilor din extremul orient, se putea mînca orice. Un singur fapt nu am înțeles: de ce toate mîncărurile erau atît de dulci? Americanii au preluat, desigur, în meniul lor, miile de ingrediente orientale și africane, ceea ce a dus la o bucătărie ce și-a pierdut dorința de gust natural. Gîndiți-vă că amestecați toate culorile și le întindeți pe pereți. Gestul acesta ar duce la monotonie, la grizarea imaginilor, la banalizarea lor. Așa se întîmplă și cu mîncărurile americanilor, care în virtutea faptului că se poate, renunță la gusturile naturale ale mîncărurilor și le îmbibă cu
numeroase combinații și supercombinații de plante, de lichide și săruri, de biata limbă nu se mai dumirește, cu ale ei papile gustative, cu cine să mai “voteze”. Dar, în fond, poate că un astfel de lăcaș al înfometaților ar da lesne faliment dacă s-ar servi mîncărurile noastre românești: sărmăluțe și ardei umpluți,
fripturică natur în puțin sînge, mămăliguță cu brînză proaspătă „de la mama ei”, adică de la stîna ciobanului din coasta dealului…
Dar ce știu ei, americanii, despre bunătățile noastre!?
Pe de altă parte, așa gîndesc și chinezul, și africanul, și japonezul, și
irlandezul… Și, dacă mă uit bine în jurul meu, îi văd și pe unii, și pe
alții, visînd la bunătățile din țara lor, dar continuă să înghită dulcea
miere a bucătăriei americane. Căci, la drept vorbind, americanii mănîncă “miere de albine” în chip de fripturi și sălături. Norocul nostru că o astfel de experiență nu se repetă zilnic. Ne-am rotunji
și ne-am lenevi de atîtea plăceri de nici că ne-am mai încăpea în piele! Din români cu siluetă „șnur” am deveni supraponderali, gușați și disgrațioși. I-am bate chiar și pe americani; la siluetă! Norocul nostru că românii și-au ales conducătorii care să nu-i ducă în astfel de locuri ale ispitei. Altfel, româncele noastre nu ar mai fi în top-urile de frumusețe, iar bărbații nu ar mai munci ca disperații pentru bucățica de pîinică românească, pe care abia și-o permit după
o zi de rupt spinarea…!
Pînă una-alta mă-ntreb: oare cînd voi merge din nou în acel plăcut loc al dezmățului gastronomic? Probabil așa voi gîndi mai ales peste cîteva luni, atunci cînd voi ajunge din nou pe plaiurile mioritice unde curg laptele și mierea!…

Din Washington pentru „Ziarul de Bacău” – Gheorghe Parascan

foto: la restaurantul cu autoservire unde „se mănîncă cu burta” încă nu a fost descoperit… meniul de cruțare; acesta e o invenție pur românească, pe care băcăuancele noastre îl respectă cu sfințenie.
iar friptură, iar suc și, în final, simțeam cu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!