„Să nu se supere mama!…”

Poate ați fost sau, poate n-ați ajuns niciodată la Viforeni. E un sat mare, aflat în comuna Ungureni, din județul nostru. Am fost de multe ori pe aceste meleaguri liniștite, departe de lumea nebună a orașelor, odată chiar am adăstat la Gîrla Anei, sat după care urmează Viforenii, atunci am scris despre un exemplu ce anunța un fenomen îngrijorător ivit după 1989, și anume – frecventarea tot mai anemică și anevoioasă, de către copii, a școlii. Iulian din Gîrla Anei era un băiat de vreo 12 ani care „se lăsase de școală”, cum mi-a spus chiar el, pentru că era cel mai mare la părinți și avea mult pămînt de lucrat. Ultima dată am trecut pe aici, în drumul spre Viforeni, astă-vară, mergeam cu Ioan Enache și Iancu Grama să-l vizităm, acasă, pe poetul Octavian Voicu, bolnav de o boală cumplită, prieten apropiat, care avea să se stingă în iarnă! De atunci n-am mai fost în satul acela dintre dealuri, cu cîmpii molcome, cu case arătoase și oameni cuminți, slujitori harnici ai pămîntului. Despre această din urmă calitate a lor avea să mă convingă pentru totdeauna, în numai cîteva cuvinte, Vasile Bădăluță. Să mai spun că, astă-vară, chiar Octavian Voicu mi-a amintit de consăteanul său, Vasile Bădăluță, atunci cînd mi-a arătat, spre zare, casa aceea monumentală – cel puțin așa mi s-a părut mie – și mi-a zis de proprietarul ei pe care-l cunoșteam destul de bine. Și iată că, duminică dimineață, m-am întîlnit cu domnul Bădăluță, fusese în piața mare a orașului: „mă pregătesc – mi-a zis el – să plec acasă, la Viforeni, știți, agricultura…!”. După care mi-a mai spus acele cvuvinte care, mai apoi, m-au făcut să mă gîndesc mult la semnificația lor: „Dacă ar fi după mine care locuiesc, iată, de o viață aici, în Bacău, aș lăsa pămîntul și m-aș ocupa de alte treburi, mai bănoase. Se supără mama mea. Cred că aș băga-o în pămînt dacă aș lăsa pămîntul nemuncit!”. M-au emoționat cele spuse și, mai ales, cuvintele acelea: „se supără mama!”. Atunci am devenit de-a dreptul interesat de spusele lui. Vasăzică „se supără mama dacă las pămîntul nelucrat!”. Să nu credeți că Vasile Bădăluță n-ar avea cu ce-și întreține mama. Din contră! Iar mama aceasta a vechii mele cunoștințe, care se numește Elena Bădăluță, va împlini nu peste multă vreme 90 de ani! Dar ea trebuie să-și vadă pămîntul muncit. La vîrsta ei nu mai poate face ce a făcut, de fapt, toată viața, adică să muncească cele vreo două hectare de pămînt. I-a zis, nu o dată, feciorului acestuia al ei că pămîntul acesta „e stropit cu sîngele bunicilor lui” și că dacă nu e muncit acest lucru ar fi ceva extrem de grav, ar fi lipsă de respect pentru sîngele vărsat, dar și pentru pămînt. Dragostea ei de glie înseamnă glia fremătîndă sub povara roadelor…
Cîți or fi gîndind, oare, la fel? Eu cred că foarte puțini. Pentru că în ultimii ani tot mai mult pămînt rămîne pîrloagă, pradă buruienilor, în timp ce țara duce lipsă, fiind obligată să importe produse agricole care nu se mai obțin la noi deoarece pămîntul rămîne nemuncit. Vasile Bădăluță va semăna, și în această primăvară, porumb, deși în coșere are porumb și de acum patru ani. Ar putea ca în acest an să facă o…pauză. Dar, „s-ar supăra mama!…”. (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!