Sacru și profan

E vremea colindelor

Tradiția noastră veche ne arată că așa s-a pomenit din vremuri cu începuturi mult rămase în urmă, la români parcă mai mult ca la alții, în serile lui decembrie satul să primească o haină nouă. Fiind coborîte din munte turmele de oi, terminîndu-se treburile la cîmp, la pădure, la moară, părinții îngrijesc de gospodărie pe afară și pe dinăuntru, iar copiii, uneori și vîrstnicii, alcătuiesc cete care să ducă la ferestrele creștinilor, în chip cît mai meșteșugit, un repertoriu copleșitor ca diversitate și bogăție de cîntece-colinde, menit să vestească pretutindeni minunea din ieslea Betleheemului, nașterea pruncului Iisus, cea mai cîntată întîmplare de pe Pămînt. Astfel, din gură în gură, din casă în casă și din om în om colindatul devine un cîntec al zilei și al nopții, un cîntec al credinței, al dorului și al speranței, roua dimineții întotdeauna binevenită, grăunte dens și strălucitor de simțire, părticică cu mare încărcătură din fondul emotiv, primul pas pentru apropiere între oameni. în ultimele seri ale lui decembrie pămîntul românesc se leagănă în ritmul colindelor ca într-un ritual sacru, spiritul Crăciunului pătrunde în inimile noastre arătîndu-ne ciclic că binele și frumosul pot exista de-a pururi în noi pentru a înțelege esența Sfintei Sărbători, sugerîndu-ne să trecem în simțirea noastră elemente ale bradului, precum eternitatea și curățenia verdelui, verticalitatea și rezistența la încercări.
Cei cu ani mai mulți pe la tîmple își amintesc de farmecul și solemnitatea de lîngă ferestrele luminate, de dialogurile din casele celor colindați, precum și de emoția la înmînarea darurilor ce se împărțeau: nuci, mere, covrigi, colăcei de făină frămîntați și copți chiar în acea noapte de Moș Ajun! Ici-colo cîte un bănuț. Toate acestea, la întrebarea din final: „ne dați, ori nu ne dați?!…”.
în ajunul Crăciunului, ca și în ajunul Anului Nou, în toate provinciile românești cetele pornesc pe la casele gospodarilor cîntînd refrenuri ca „Florile dalbe”, „Leru-i ler”, „Ziurel de ziuă” ori „Velerim” și „Veler Doamne”. în afară de seara mare a colindelor, se mai colindă și în seara Sfîntului Vasile, paralel cu Plugușorul sau Uratul, precum și de Florii și la Paște. Astfel, întîlnim „Colindele Domnului (Nașterea Domnului, Vestirea Păstorilor, închinarea Magilor, Tăierea pruncilor, Patimile Domnului, Vînzarea, Răstignirea, Coborîrea de pe cruce etc.). Colindele Sfinților (Colindul Crăciunului, Sfîntul Vasile, Sfîntul Nicolae, Sfîntul Ioan etc.). Colindele Omului (Colind de copil, de fată mare, de flăcău, de preot, de cioban, de viteaz, de vînător, de familie, de om bogat și milostiv etc.), toate acestea putîndu-se explica printr-o intensă activitate catehetică în rîndul oamenilor, de-a lungul timpului, preoții răspîndind în popor adevărul de credință cu trei consecințe excepționale: – popularizarea momentelor principale din istoria mîntuirii; – păstrarea unei limbi românești autentice, îmbogățirea cu termeni specifici, promovarea artei poetice în rîndul credincioșilor; – consolidarea unei coeziuni spirituale puternice pe tot pămîntul românesc, folclorul religios pregătind drumul lui Varlaam, Dosoftei, Ivireanul și al altor corifei ai culturii românești vechi.
De la Crăciun pînă la Bobotează copiii umblă cu „Steaua” – un obicei vechi ce se găsește la toate popoarele creștine, vrînd să amintească corpul ceresc ce a vestit nașterea lui Iisus și i-a călăuzit pe cei trei magi. Micul cor al stelarilor, care intră în case, cîntă versuri religioase precum: „Steaua sus răsare”, „în orașul Viflaim”, „Trei crai de la răsărit” ș.a., mergîndu-se uneori și în satele vecine. Cînd se întîlnesc două grupuri de „stelari” sau „crai”, cum li se mai spune, există obiceiul ca cei mai mărunței sau străini de acel loc să „încline” steaua, să îngenuncheze în fața celeilalte și să aplece steaua grupului său de trei ori, ușor, cu cornul din vîrf spre pămînt. După aceea, se despart, steaua care a primit închinăciunea pleacă prima încotro voiește, cealaltă trebuind să se îndrepte în direcția opusă. Steaua se confecționează dintr-o casetă circulară pe care se fixează 6, 8 sau 12 coarne triunghiulare din bețe de brad, se îmbracă în hîrtie colorată, se termină cu ciucuri și clopoței; în casetă se pune icoana cu încăperea nașterii, conținînd pe Maica Domnului, pruncul Iisus, pe Iosif și cei trei magi, pentru lumină redusă punîndu-se și un felinăraș sau o lanternă. Ajunși la destinația aleasă, stelarii întreabă: „Cine primește steaua cea frumoasă/ Și luminoasă? De la Dumnezeu trimeasă?”, după care încep să spună Troparul nașterii Mîntuitorului aidoma rostit de preot sau de cei care umblă cu icoana în ziua de Ajun. Colindul Stelei are trei părți: orație către gazde; – colindul propriu-zis (Nașterea lui Iisus, Craii de la Răsărit, Irod etc.); – binecunoscutul colind: Steaua sus răsare/ ca o taină mare/ Steaua luminează/ Și adeverează…).
Credem că au trecut vreo cincisprezece ani de cînd, apărînd într-o emisiune televizată specifică, îndrăgita și apreciata interpretă de folclor Veta Biriș ne făcea cunoscut faptul că în zona sa natală, începînd cu marele praznic al Intrării în biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie) oamenii se salută între ei spunîndu-și în loc de „Bună ziua!” frumoasa expresie „Slăvim pe Iisus”. Pe cînd pe toată întinderea țării această izbîndă spiritulă, ca rezultat al bunei cuviințe suptă odată cu laptele mamei, dovadă a celor șapte ani de acasă?!
Și, în vremurile noastre, cînd importante repere duhovnicești precum părinții Cleopa, Ilie, Arsenie Boca, Constantin Galeriu, Arsie Papaciuc ne tălmăcesc coordonatele Postului Crăciunului („Postul fără fapte bune, fără renunțare, nu are efect”), cînd părintele Dumitru Stăniloae ne învață că democrația trebuie înțeleasă ca responsabilitate și nu ca drept, cînd religiozitatea lui Vasile Voiculescu, Simion Mehedinți, George Enescu și mulți alții ne atrage atenția că de felul cum ne creștem copiii acum depinde țara mîine, vine cineva (tată?, profesor?) și, voind să se afirme, alege calea malefică imitîndu-l pe smintitul împărat Nero (54 – 68 d. Hr.) care și-a omorît mama, i-a eliminat pe incomozii săi (Britanicus, Petronius, Seneca), a incendiat Roma etc., buzoianul propunînd să fie scoase din școli simbolurile religioase, cînd o așa idee nu trebuie să fie în mintea cuiva ce se prertinde întreg la cap?! Avem convingerea, însă, că fiecare om responsabil poate să-i opună Istoria Creștinismului, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, din care nu lipsesc viața și lupta fără de odihnă în binecredinciosului voievod Ștefan cel Mare și Sfînt, eforturile lui pentru sprijinirea ortodoxismului atonit, geniul lui gospodăresc, politic, militar și cultural-teologic, felul cum și-a sprijinit luminoasa-i domnie pe Spadă și Cruce deopotrivă – doar cîteva surse pentru care unora nu ne-ar ajunge timpul pe care-l mai avem de trăit spre a le studia. (Va urma). (Corneliu CRISTEA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!