Schimbarea la față

Ziceri „altfel” despre „virtute”!

Calistrat COSTIN

* „Virtutea este calea cea mai scurtă spre glorie” (Heraclit). Nu, nu este așa! Nu „calea cea mai scurtă”, dar cea mai dureroasă, cea mai însîngerată și, de cele mai multe ori, de „glorie” nici pe departe nu poate fi vorba! „Gloria” marilor „virtuoși” ai umanității, cîtă va fi fiind, seamănă mai mult, teribil de mult a deprimantă înfrîngere, a sacrificiului fără nici un sens, sau, pur și simplu, fără nici un Dumnezeu, fără Dumnezeu…

* „Nu este armă mai puternică decît virtutea” (Menandru). Ba da, ba da, sunt multe astfel de „arme” foarte în stare a veni lesne de hac „virtuții”, ca de exemplu: otrava, pumnalul, glontele, spînzurătoarea, călușul, ghilotina și cîte altele, toate acestea „arme” ale … virtuoasei noastre lumi iscate de Bunul Dumnezeu din marea Sa dragoste de sine însuși… încît părerea nu mai știu cui precum că „adevărata virtute e mai de temut decît ascuțișul sabiei” îmi pare o glumiță de gust îndoielnic!

* „Virtutea își este propria ei răsplată” (Plautus). Mai curînd propria ei consolare, deznădejde, nefericire, suferință! „Răsplată” pentru virtute nu există, sau poate nu s-a descoperit pe pămînt, încă! Pare că fericirea, „răsplata” celor virtuoși în viața aceasta e o chestiune ce se va tranșa dincolo de mormînt, dacă tot se spune că nu vom muri cu totul… Personal, nefiind cel mai păcătos om născut din femeie, am cunoscut un semen cu adevărat virtuos care mi-a mărturisit că nu are nevoie de nici o răsplată pentru sine, că el nici măcar nu știe ce-i aceea „virtute”…

* „Tot astfel precum genialitatea, virtutea nu se învață” (a zis Schopenhauer). Parcă, parcă, totuși, „virtutea” se lasă „învățată”, cîtă vreme ea, virtutea, ține de morală, de aspectul etic, și în materie de „morală” lucrurile sunt una-una (de) reglabile!… Plus că – vorba unui franțuz deștept – „răii practică virtutea din interes” deoarece ei, răii, simt că și virtutea este „utilă” în vederea obținerii de felurite profituri! Așa că, atenție la virtutea cusută cu ață albă, că frige!

* „Virtutea fără bani e ca o mobilă inutilă” (Boileau)! Eeeei, da, da, așa mai merge… Veți spune însă că asta era valabil cu peste trei veacuri în urmă, pe cînd celebrul autor al „artei poetice” și de multe satire, îi învăța pe condeierii (de azi!) ca „înainte de a scrie, să învețe să gîndească”! în vremurile noastre, problema se pune mai delicat: ai bani, ai virtute, n-ai bani, ioc virtute!

* Cîteva sinonime „din familie” pentru noțiunea de „virtute” nu sunt lipsite de noimă pentru „nuanțele” ce le comportă și, eventual, pentru sugestiile conținute, întrucît, la urma-urmei, cuvintele sunt chiar viața noastră… Iată-le: moralitate, morală, conștiință, noblețe, cinste, corectitudine, caracter, probitate, integritate, incoruptibilitate, curățenie sufletească, puritate, neprihănire, sinceritate, loialitate, statornicie, dreptate, nepărtinire, bunătate, omenie, generozitate… Gata, ajunge, prea multă virtute strică, vorba altui iluminat, „însăși virtutea are nevoie de anumite limite”! Și chiar așa e! Obiceiul pămîntului românesc, „tradiția” (clasică, dar mai ales aia contemporană!) stau de argument irefutabil: politicienii casei nu fac exces de virtute, sportivii la fel, artiștii ca artiștii, ce mai, toți muritorii, că doar oameni suntem!… Subscriu la aserțiunea lui camarad-Helvetius potrivit căreia „virtutea are mai mulți predicatori și mai puțini martiri”, că, nu-i așa, fiecare istorie cu lupii ei moraliști se scrie, că, bravos, nene Iancule, „o soțietate fără prințipuri… vasăzică că nu le are”! Antonimul virtuții ar fi „viciul”, dar despre… „dînsul” s-o lăsăm pe altădată, că tare multe sunt de spus, îndeosebi într-o epocă a imaculării cum e veacul nostru ce tocmai a început să-și facă de cap și de ciolane…ii la fel, artiștii ca artiștii, ce mai, toți muritorii, că doar oameni suntem!… Subscriu la aserțiunea lui camarad-Helvetiu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!