Aparent, definirea și aprecierea elitelor de către o majoritate socială pare o contradicție în termeni, dar o recunoaștere a elitei doar de către cei care se autodefinesc drept elită este un nonsens. Dacă autodefinirea ar fi un procedeu acceptat, cu siguranță că mulți s-ar declara regi, împărați, artiști sau scriitori. Din fericire, procedeul validării sociale funcționează și în cazul elitelor, dar mai trebuie adăugate și alte cîteva condiții ale recunoașterii unor grupuri ca fiind elite. Cu precizarea că cele ce vor urma sînt simple opinii (ce pot fi, sau nu, validate social), aceste condiții ar putea fi: societatea din rîndul căreia se „extrag” in/validatorii grupurilor recunoscute ca fiind elite să aibă libertatea de exprimare și de diseminare a actului de validare, să existe un cult/o cultură a valorii, să existe criterii de valorizare clar formulate, să existe o necesitate socială reală de a avea elite și să existe mecanisme cunoscute și transparente prin care criteriile de validare chiar funcționează.
În principiu, o cultură bazată pe elite care să dețină rolul de „locomotive” ale dezvoltării sociale durabile și armonioase nu poate exista decît în societăți libere, democratice și deschise spre schimbare. Și totuși, societatea totalitară și-a avut elitele sale. Mai mult, elita politică avea un nume distinctiv: nomenclatură. Intrarea în această elită politică se făcea după criterii de evaluare foarte precise: origine socială „sănătoasă”, adică să provii din familii de muncitori sau țărani, să nu ai rude în străinătate, să nu ai membri ai familiei care să fi făcut politică ne- sau anti-comunistă, să îți declari mereu și în mod convingător atașamentul față de ideologia partidului unic și conducător absolut, să nu faci paradă de opulența care urma inevitabil intrării în nomenclatură etc. Cu alte cuvinte, aspirantul la calitatea de membru al elitei nomenclaturiste trebuia să fie „politically correct”, adică să respecte neabătut canoanele de valorizare ale ideologiei dominante și dominatoare. Pătrunderea în rîndul nomenklaturii (scrierea cu k vrea să sugereze originea ruso-bolșevică a termenului) era un exercițiu de parvenire validat social prin impunerea criteriilor de validare. Chiar în rîndurile nomenclaturii (dar mai ales în rîndul celor neacceptați) au fost voci care vorbeau despre „burghezia roșie” (în fapt, era vorba despre un feudalism puternic ideologizat și adaptat la o iluzorie societate postcapitalistă perfectă și veșnică).
Similitudinile dintre modul de parvenire în nomenclatură și cel de intrare în clasa politică actuală din așa-numitele societăți în tranziție sînt fie doar aparente, fie temporare. Partea mai puțin plăcută provine din faptul că multe dintre criteriile de validare a elitelor chiar copie și promovează modelul nomenclaturist, perfecționîndu-l. Spun că similitudinile sînt temporare plecînd de la observația că o parte a electoratului nostru are criterii de validare cît de cît mai apropiate de cele ale societăților libere. Astfel, monitorizarea clasei politice prin prisma declarațiilor din campania electorală începe să se manifeste ca un exercițiu democratic real. Desigur, amprenta balcanică, feudală și mercantilă continuă să definească modul nostru de creare a elitelor, îndeosebi a elitelor care definesc „clasa politică”. Dar și în elitele din știință, educație, cercetare, cultura scrisă etc. amprentele sus-amintite se fac simțite (olfactiv) manierele vetuste de validare valorică. Din păcate, tocmai în aceste domenii – creatoare de standarde valorice și modele de conduită – procesul de evaluare și de validare este corupt (la propriu și la figurat). Reiterez ideea că reformele de care se tot vorbește trebuiau începute cu sistemul de educație. Or, tocmai aici reforma se află abia la primii pași.
Cu riscul să-i jignesc pe colegii dăruiți meseriei de profesor/educator, afirm că prima școală a corupției este… școala! Notele și apoi premiile acordate la grădiniță și la școala primară pe criterii evident în afara celor de echitate și de respect față de adevăr sînt imediat explicate în familie, cu consecința nedorită dar reală de validare socială a unui sistem strîmb de evaluare. „Este fiul sau fiica lui Cutare. Păi, sigur că au cumpărat notele și locurile la Olimpiadă!” De aici poate rezulta și ideea, împărtășită nefericitului copil, că „dacă aveam și noi posibilități, erai și tu printre primii”. Nu vreau să plasez întreaga responsabilitate asupra educatorilor și învățătorilor, dar cauzele se află, întotdeauna, la începuturi, chiar dacă vinovații sînt (și) în altă parte. În ultimă instanță, acești educatori de primă instanță sînt produșii profesorilor universitari care practică valorizări aleatorii și interesate. Declarațiile recente ale rectorului Universității de Medicină și Farmacie din Iași în legătură cu degradarea incredibilă a actului și climatului educațional la viitorii medici ne duc cu gîndul la starea serviciilor de sănătate de peste cîțiva ani. Or, deja durata medie de viață în România este cea mai scăzută din Europa. Dacă mai adaug și faptul că rectorul Universității „Al.I. Cuza” din Iași refuză sistematic să respecte o elementară lege a transparenței, neacceptînd să-și publice veniturile și averea pe site-ul instituției ce cu onoare (oare?) o conduce, avem deja imaginea unor false elite, a unor presupuse validări sociale a unor comportamente imorale, haiducești și anarhiste cu pretenții de modele de urmat. (Liviu DRUGUS, Universitatea Bacovia)e
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.