Scurt pe 2

Tirania anonimatului

Există oameni care pur și simplu sînt terorizați la gîndul că nimeni n-a auzit de ei (exceptînd rudele și apropiații), că nu se află în centrul atenției, deși vocația lor ar fi cea de vedetă, că aptitudinile lor de excepție într-un domeniu sau altul i-ar fi îndreptățit la acest „statut social” și din acest motiv devenind, de regulă, niște contestatari vehemenți ai celor ale căror nume au ajuns „în clip nemeritat”, sau datorită unui „noroc porcesc” să însemne ceva în conștiința conaționalilor săi.
Există însă și oameni – ce-i drept, puțini la număr – care duc nostalgia unei clipe de anonimat, a unei clipe în care să-și afle liniștea, propria-i intimitate, însăși regăsirea de sine pe care și-a pierdut-o odată cu celebritatea pe care nu și-a dorit-o, dar pe care prestația de excepție într-un anumit domeniu i-a apropiat-o și din care cauză trăiește într-o continuă nevroză, marcat permanent de un nemeritat stres căruia nu-i găsește remediul.
între aceste stări extreme există o mulțime de oameni care-și evaluează propriul destin și, din această perspectivă a notorietății, a ceea ce reprezintă în lume propria-i persoană, propriul nume, deși acest amănunt ar fi trebuit să fie ultimul care să-i preocupe, întîietatea absolută trebuind să fie acordate familiei, profesiei, stării de sănătate, relației cu segmentul social din care face parte și în primul rînd oamenilor cu care vine în contact zi de zi. Este însăși condiția suficientă, dacă nu a fericirii, cel puțin a mulțumirii, a liniștii personale, a stării tonice de viață împlinită prin aspirațiile și proiectele realizate, așa cum au fost ele concepute inițial.
Se poate trăi excepțional și fără a fi celebru și fără vanitatea ca numele tău să fie pe buzele tuturor. Cu toate astea, în mod cu totul inexplicabil, cel puțin din perspectiva oamenilor care nu caută prețioase explicații psihoanalitice – există specimene care se îmbolnăvesc, fac crize de furie, dau în gălbinare sau, mai rău, cad într-o depresie de lungă durată doar la gîndul că viața lor va sfîrși în anonimat, de fapt într-un cuminte și dulce anonimat, pe care nu știu să-l prețuiască, posibil și datorită unui deficit de empatie, care le-ar permite oarecum posibilitatea de a se transpune în pielea celebrităților, a somităților, a vedetelor pe care le invidiază și care vedete dacă nu sînt victime ale unor sindroame paranoide (care fac ravagii în civilizația noastră), doresc cu ardoare la binefăcătorul, liniștitorul și atît de sănătosul anonimat. De altfel, statistic vorbind, cea mai mare cantitate de sedative, de somnifere și, din păcate, și de droguri sînt consumate de acești „răsfățați ai soartei”, care speră în acest fel să scape de „stresul profesional”, să-și apropie liniștea, starea de confort interior care le-a pierit odată cu dobîndirea celebrității. Oameni raționali, cerebrali și cu un acut simț al realității, aceștia realizează că de fapt atenția specială și la scară mare de care se bucură din partea semenilor se compune din 90% invidie și abia 10% admirație. O proporție deloc încîntătoare și liniștitoare. Cu toate astea, tirania anonimatului face ravagii, fiind percepută în diverse forme, de la cele benigne la cele mai severe, unele cu rezonanțe clinice. Dincolo de nebunul care își închipuie că este Napoleon sau Alexandru cel Mare, există o gamă largă de manifestări care sar în ochii celor care au răbdare să contemple cît de cît fenomenul social în diverse ipostaze.
Tînărul care își atîrnă un cercel în ureche, persoana care gesticulează larg, teatral, abordînd un ton declamatoriu, căutînd astfel cu orice preț să capteze atenția celor din jur, insul îmbrăcat strident și făcînd notă discordantă cu vestimentația obișnuită a celorlalte persoane, snobii și cei care epatează calități umane și însușiri intelectuale pe care nu le au, pentru a părea persoane superioare, fine, rafinate și toți cei care vor să iasă în evidență cu orice preț, fac parte, fără îndoială, din categoria celor care consideră anonimatul o pedeapsă nemeritată. Există însă și oameni care trăiesc în deplin anonimat, dar au ferma convingere că, dimpotrivă, sînt arhicunoscuți, că lumea întreagă gravitează în jurul lor. De un comic involuntar, acești egocentriști sînt și cei care, de regulă, lansează celebra expresie, mai ales după ce s-au încălzit binișor cu un pahar de tărie: „A, cutare?! Dar cine e cutare?!… Un neica nimeni, dom’le!”. (Horia Ioan POPESCU)a unei clipe de anonimat, a

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!