Fostul mare profesor clujean D. D. Roșca, în lucrarea ” Existența tragică” surprindea tragismul vieții omului de la naștere pînă la moarte. Tonul pesimist al lucrării nu lăsa să se întrevadă vreo ieșire din labirint.
Înțeleptul rege Solomon afirma goana după vînt a omului, concluzionînd că totul este deșertăciune dacă în toate cîte faci nu ții seama de voința lui Dumnezeu.
Savanții au lansat ideea că Universul se deplasează spre roșu, către autodistrugere. Că o fi așa, sau nu, și cînd se va întîmpla, este greu de precizat. Cert este că omul, lumea au o doză mare de nebunie, imprevizibilă pentru soarta lor și a planetei.
Omul mic – copilul, reprezintă condiția perpetuării speciei, în general, dar și speranța părinților, în particular. Istoria abundă în fapte abominabile față de omulețul neputincios. Începînd cu Irod, care a ordonat omorîrea tuturor pruncilor în vîrstă de pînă la doi ani, în încercarea uciderii fiului lui Dumnezeu; cruciada copiilor, din anul 1212, în speranța că doar ei vor cuceri Mormîntul Sfînt, pierduți în mare parte datorită naufragiului și apoi vînduți ca sclavi; războaiele sălbatice dintre triburi, cînd erau trecuți prin ascuțișul săbiei mamele și copiii celor învinși, culminînd cu Irina, împărăteasa Bizanțului, care a poruncit scoaterea ochilor propriilor fii pentru ca aceștia să nu poată pretinde tronul, sînt doar cîteva exemple care surprind nebunia omului față de urmașii altuia sau față de propria progenitură.
Este adevărat că omul a evoluat tehnic, dar a decăzut moral, situîndu-se, în multe situații, în inferioritate față de animale. Cum altfel s-ar explica faptele unor sud-africani bolnavi de SIDA care, în credința lor bolnăvicioasă că ar scăpa de groaznicul flagel, își violează propriile fetițe, cu acordul soției, mamă a amărîtelor ființe! Și asta pînă la vîrsta de doi ani, de parcă s-ar reedita groaznicul măcel de la Bethleem.
Ce se întîmplă pe la noi, care ne sînt practicile ce ne dirijează conduita în materie de copii? Pentru că dorim integrare și trebuie să asimilăm, volens-nolens, cerințele lumii occidentale! Firava brumă de libertate personală de după 1989 ne-a făcut insensibili la durerea celui de alături. Nu mai suportăm sărăcia personală, fiind în stare de orice pentru a parveni. Devine tot mai searbădă, iar în multe situații chiar dispare dragostea față de noul – născut, pe care românul îl consideră un dar de la Dumnezeu. Poate că și sărăcia este determinantă, dar aceasta nu este o scuză, fiindcă românul a fost întotdeauna sărac.
Soarta a făcut ca un număr de ani să reprezint, în instanțe, interesele minorilor care erau solicitați la adopții internaționale.
De multe ori am fost neputincios în fața legii și a părinților acelor copii. Chiar și în cazurile cînd sentințele au fost atacate la instanța superioară, avînd de partea noastră și procurorul de ședință, au prevalat „interesele superioare ale minorului”.
Întrebarea-standard pusă de președintele completului de judecată era: de unde știți că minorul nu va avea o viață mai bună la adoptator? Se judecau dosare, de altfel bine întocmite de samsari și avocați. Documentele ce proveneau de la autoritățile străine erau corecte. Totul se reducea la voința mamei, pentru că în cele mai multe cazuri nou-născuții proveneau din afara căsătoriei. Intermediarii știau meserie, cunoșteau bine hibele legislației române în materie de adopții, acționau chiar cu nonșalanță pentru a ne impresiona. Cei mai mulți erau români cu dublă cetățenie. Erau bine organizați. Nou-născuții erau luați, de regulă, din maternitate. Medicii și asistentele studiau pacientele care nu doreau copilul, fie din cauza sărăciei, fie din cauza familiei care n-a acceptat-o pe tînăra mamă cu copil. Pînă la judecarea dosarului și posibilitatea străinului să se prezinte în instanță, copiii erau duși în București, unde aveau condiții deosebite, după spusele intermediarilor: spații de cazare corespunzătoare, medici, personal de îngrijire etc .
După revoluție nu se gîndea nimeni la scăderea sporului natural și cu atît mai puțin la soarta celor ce nu puteau să opteze. Ideea forte era că în leagănele de copii nu existau condiții de creștere și îngrijire ca într-o familie străină. Și în parte era adevărat. Un cuplu din SUA, el director de bancă, ea – profesoară, a înfiat un minor născut în WC-ul de la țară, iarna, cînd acesta era înghețat. Bunicul, care nu avea somn, a ieșit prin curte și a auzit scîncetul nou-născutului. L-au dus la spital. Copil din flori, cum se exprima românul, conceput cu pădurarul satului, care era căsătorit. Cei doi americani nu puteau procrea, erau tineri și aveau cîștiguri substanțiale. S-au bucurat mult cînd au văzut-o pe mama minorului și pe părinții acesteia. S-au interesat și de antecedentele personale ale familiei și părinților minorului. Se vedea clar că îl vor pentru ei. În alte cazuri, însă… O italiancă gălăgioasa s-a prezentat cu un minor de 14 ani, care nu putea vorbi, avea malformații la ochi – privire încrucișată, dar și defecțiuni locomotorii. Am întrebat-o, înainte de a intra în sala de consiliu, de ce vrea să-l adopte și a răspuns că îl iubește foarte mult. Iubire pe care eu nu am înțeles-o. Și nici procurorul. Lacrimile mamei și ale înfietoarei au prevalat. O familie de americani care avea patru copii a mai înfiat doi. Cînd i-au întrebat de ce mai vor doi, americanii au răspuns că ceilalți patru sînt în oraș, iar cei doi vor locui la ferma din mediul rural, dacă se poate vorbi despre așa ceva la ei.
O tînără din zona muntelui a născut în afara căsătoriei, părinții nu i-au permis să vină cu copilul în locuința comună și acesta a fost părăsit în maternitate. Intermediarul le-a adus un televizor color și cafea, care, în 1992, reprezentau ceva pentru niște oameni de condiția lor. I-am apostrofat pe bunici că e păcat să nu-și crească nepotul într-o zonă atît de frumoasă și sănătoasă, dar ei au replicat că trăiesc din lemnul pe care îl fură din pădure și nu pot hrăni copilul cu conuri de brad.
Actele normative, atîtea cîte sînt – proprii, dar și cele europene – prevăd că în litigiile privind copiii prevalează interesul superior al minorului. Că la noi au prevalat alte interese, o știm și noi, și străinii.
Cu toate că Guvernul a recurs la un moratoriu pentru sistarea adopțiilor internaționale, acesta a fost încălcat fie din interese proprii, fie la presiuni din afară.
Lobby-ul străin nu este o scuză, indiferent din partea cui ar fi. Ciudat este că guvernanții, frunze-n cele patru vînturi, cu toate că au făcut plecăciuni și la unii – și la alții, primesc scatoalce de peste tot. Tragic este însă faptul că marfa forte cu care s-au făcut tranzacțiile internaționale au fost copiii nedoriți de părinți, vînduți de guvernanți și acoliții lor din țară sau de aiurea. Să nu se întoarcă împotriva noastră acești copii, așa cum au făcut-o ienicerii și spahiii, sînge românesc, care au pustiit țările române și au vărsat sîngele fraților pe care nu îi cunoșteau! Pentru că John, Felipe, Fritz sau cum s-or mai numi cumpărătorii de suflete, nu le vor spune adoptaților că s-au născut într-o țară pururea la răscruce de vînturi și interese inumane. (Hary CERNEȚ)
Lasă un răspuns