Ți-i găsi Bacăul

Sentimentul neîmplinirii

* Eugen Vaian (1870 – 1897) – bardul „en titre” de la revista „Școala nouă”

M. Cosmescu DELASABAR

Jurnalistul și „bardul en titre” al revistei „Școala nouă”, Eugen Vaian, era băcăuan get-beget, fiul unui amploaiat de la casieria generală a județului. A urmat cursurile Școlii de băieți nr. 1, cu primul învățător al Bacăului, Constantin Platon, și primele două clase la Gimnaziul de băieți, pentru ca la 16 ani să-și părăsească părinții și școala și să se înroleze într-o trupă de actori de provincie, repetînd destinul eminescian. Se stabilește la Roman, unde – împreună cu Panait Mușoiu și G. Ibrăileanu, scoate revista „Școală nouă”, pe cînd era în clasa VIII-a a liceului din Bîrlad. Trece și prin redacția ziarelor liberale: „Vocea Românului” (1889) și „Moldova” (1890), publicînd poezii, schițe, nuvele și traduceri. Nu lipsește nici din paginile gazetelor din capitală: „Adevărul”, „Românul”, „Țara”, „Ilustrațiunea română”; apoi, colaborează la revista lui Macedonski, „Liga ortodoxă”, și la ziarul propriu – „Pressa”. Toată această activitate gazetărească îndreptățește „Anuarul Presei Române” din 1908 să-l treacă printre fruntașii ziariști și scriitori băcăuani.
A publicat, în scurta lui viață, două volume: unul de proză („După natură”, povestiri, 1890) și poezii („Fin de si’cle”, 1892); volumul de versuri cuprinzînd „idile, epigrame, profiluri”, începînd cu un fel de autoprezentare (autoportret): „Voiam ceva să-ți cer iubit-o -/ O cerere cam îndrăzneață/ – Și-am sărutat-o lung, fierbinte;/ Cîte i-am spus…astă prefață?// Dar, cititori, dacă v-aș spune/ Că-mi este silă de viață,/ Sunt sigur că ați da din umeri:/ „Dar ăsta ce cauă-n prefață?” Același umor tragic, trist și uneori prea acid, îl afișează și-n epigramele și profilurile sale. Ca de pildă, în cele două strofe intitulate: „Acelor care plîng”, în care se adresează poeților neînțeleși, ca și el: „Acelor care plîng închin/ A mele versuri umilite,/
Acelor care mor în chin/ Și-n vechi dureri neostoite;/ Voi toți ce-ați suferit la os,/ Sub jugul droaiei de pigmei; / Oh! dați-mi mîna bucuros/ Voi toți îmi sunteți frații mei!”
Dar neiertător și drastic devine Vaian, în „profilurile” sale, vizînd fie un director de gazetă: „Vă-nchipuiți o matahală/ cu burta plină, capul sec,/ De n-ar fi ziarist, în hală/ Ar vinde carne-acest Ygrec”; fie cameleonismul gazetarului: „Pe un partid înjură astăzi,/ Mîine, rîndul altuia îi vine,/ Certîndu-se cu toată lumea/ Dar, …cu poliția e bine!” (Poate, cu poliția politică din vremea noastră!)
Obsedat de sentimentul ratării și al neîmplinirii, iubind călătoriile (fiindcă „numai ele (îi) reda visurile cele mai scumpe”) – dar și speranța că „la capătul drumului voi găsi lumea ideală după care umblu”, Vaian pleca în Franța (1896), unde va purta în suflet, tot timpul, nostalgia locurilor natale („Glas de bucium, codru tainic, luntre, lună și Siret/ Nu vei mai zări de-acuma, tu, nenorocit poet”); amăgit și încrezător în mirajul Apusului și, constatînd că este bolnav de tuberculoză, el se aruncă sub roțile unei locomotive, la km 173, pe calea ferată ce duce de la Paris la Azincourt; își doarme somnul de veci într-un cimitir din arondismentul Chalons departamentul „de la Marene”, după ce expediase în țară ultimele versuri, printre care și poezia „înstrăinare”, al cărei final sintetizează locul său în peisajul literaturii române de la sfîrșitul veacului al XIX-lea: „Suflet sfîșiat din leagăn, dar de-a pururea senin,/ în zadar îți cauți lumea, tu în veci vei fi străin…”. somnul de veci î

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!