Universul Thaliei

O obsesie mereu dureroasă

Vasile PRUTEANU

… Trecea prin oraș ca o boare. înaltă, subțire, elegantă, cu privirile înlăuntrul gîndurilor sale. O ființă care-ți atrăgea atenția, nu atît prin înfățișare, cît prin distincția ținutei și expresivității ochilor ei de un albastru senin. Sau poate verde crud? Am revăzut-o într-o bună zi pe scena Teatrului Bacovia într-un rol minor; „Măzăriche” din „Visul unei nopți de vară” de W. Shakespeare. Mai mult figurație decît teatru. Se „vedea”, însă. I se reținea jocul. Pe afiș, în dreptul personajului scria: Eliza Noemi-Judeu. Așadar, era actriță.
Ce tentații și ce chemări pot determina o tînără fată să caute scena, unde luminile se nasc și mor în cîteva respirații? Ispita de a o întreba era irezistibilă încă de la primul rol. Ocazia propice s-a ivit abia după cîțiva ani de la debut. „Exilul limitat al propriei ființe în alte personaje este motivul și sensul ascuns al existenței unei actrițe. Clipa de vis și iluzia supremației sale în timpul jocului sînt îndemnurile cărora nu le-am putut rezista”, mi-a răspuns Eliza. Iubesc teatrul din mine și nu pe mine în teatru. Am interpretat destule personaje ce mi-au devenit dragi. Ori de cîte ori mi se părea că pot contura trăirile și stările eroinelor cărora trebuia să le împrumut ființa mea, simțeam că mă încarc cu har. Mi-a fost mereu necesară o voință inflexibilă și o perseverență diabolică pentru a reuși să știu cum reacționează personajul pe care mi l-am asumat în conflictul propus de piesă. De aceea, lumea pe care vrei s-o creezi prin ofertarea personalității tale trebuie să o cunoști. O obsesie mereu dureroasă! Ce și cît să adaugi unui personaj de dramă, de exemplu, ca la numeroasele-i răni să nu mai adaugi încă una? Scena teatrală implică pentru actori un teribil risc. Acolo eșecul devine suferință, iar izbînda doar o clipă de bucurie. Peste cîteva luni împlinesc 30 de ani. Mă întreb adesea dacă tumultul vieții teatrale va compensa vreodată numeroasele frămîntări, neliniști, speranțe și iubiri prin care am trecut? Cîtă lume știe oare că-n spatele luminilor rampei și aplauzelor se ascund nopți nedormite, întrebări, căutări fără sfîrșit? Dintr-o ficțiune trebuie să faci o lume vie, credibilă, potențînd înfruntările conflictuale. Din sala de spectacole omul trebuie să plece nu numai plăcut impresionat, ci cu înțelesuri pentru viața lui, pentru situațiile neprevăzute în care societatea, familia, lumea în general, îl pune.
Că actrița are întrutotul dreptate a convins, mai mult decît orice, recitalul „Tăcerile”, din poezia lui Nichita Stănescu. Era răspunsul ei la provocarea locului comun prin care spectacolului teatral i se pun frîne în destinul dăinuirii lui. A fost o încercare izbutită de a-și valoriza forțele expresive, calitățile de înveșmîntare lirică a unor stări sufletești aflate într-o curgere fără răgaz. Mărturie și acuză a vieții lumii ăsteia dezordonate și dezlănțuite. De altfel, pe scena Teatrului Bacovia a creat și trecut în amintire acele fascinante personaje cărora le-a picurat viață din viața ei. „Ea” din piesa „Frumoasa călătorie a urșilor panda…”, de Matei Vișniec, „Blanche”, din drama „Un tramvai numit dorință”, de Tenesse Williams, „Juliette”, din piesa „Regele moare”, de Eugen Ionesco, „Viola”, din „comedia shakespeariană „A douăsprezecea noapte”, „Clementina”, din piesa „Proștii sub clar de lună”, de Theodor Mazilu, „Soția”, din drama „Auto”, de Ernesto Cavallero etc.
Actrița crede că atunci cînd începi să joci teatru îți asumi crucea pe care o vei duce întreaga viață. Și-i grea. Dar e înălțător. Ca s-o poată purta, a simțit mereu protecția divină, acoperămîntul lui Dumnezeu. Așa și-a încrucișat destinul cu al altor creatori, cărora le poartă recunoștința: actorii Florin Crăciunescu și Florin Zăncescu, poetul Dumitru Brăneanu, Andrei Muit și postul Alfa TV, regizorii Dumitru Lazăr Fulga, Geo Balint, Răzvan Dincă, Oana Leahu, Claudiu Goga, Ion Sapdaru – oameni care au învățat-o să depășească zilele și lunile de chin, incertitudinile prin care a trecut pînă cînd s-a convins că a făcut bine tot ce a făcut. Chiar dacă niciodată nu poți fi sigur că-i așa.propice s-a ivit abia după cîțiva

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!