Uzina de fuste

Mascații de la DIAS descind în Gura Văii, în inima țigănimii. Intră din casă în casă. în urma lor, angajații de la Electrica și, mai apoi, ziariștii. Vor să verifice care țigani fură curent, și care nu. în timp ce oamenii legii dau buzna în maghernițele de chirpici, țiganii ies și fug ca potîrnichile. Intru și eu, alături de alți colegi. în mizeria de nedescris, zăresc, undeva pe un pat, zeci de fuste întinse ca la expoziție. Sînt de o frumusețe care te lasă fără cuvinte. Pliurile fustelor sînt atît de exacte, încît ai zice că-s făcute de o mașină, nu de mîna unui om. Și multe dintre materiale sînt extrem de frumoase. Dau s-o întreb pe una dintre țigănci cine le-a făcut. Cînd mă uit în jur, nimeni. Toți din casă dispăruseră de parcă i-ar fi înghițit pămîntul. Mi-e clar că nu-i momentul pentru așa ceva. însă îmi promit că mă voi întoarce într-o zi la „uzina de fuste”.

Intru în primăria din Gura Văii, iar secretarul, o femeie dintr-o bucată, începe să zîmbească, cînd îi explic că am venit să fac un reportaj printre țigăncile care fac fuste. „Da’ cred că nu vreți să mergeți singur acolo?!”, mă întreabă ea, iar cînd îmi vede zîmbetul tot mai larg, mi-o retează scurt, prevenitor. „Eu zic că mai bine ați lua un polițist, că-s periculoși! Puteți să mergeți și cu mediatorul social. Serios!”, continuă ea. Pentru o clipă, mă pune pe gînduri. Cum poliția și dispensarul sînt vizavi de primărie, mă îndrept într-acolo. Intru, urc la etaj, la dispensar, iar în timp ce o colegă de-a mea stă de vorbă cu doctorița, aștept pe hol.
Din cabinet ies, după cîteva minute, două țigănci. Una, mai rotofeie și mai în vîrstă, alta, tinerică și plină de aur. Le tot privesc vreo cîteva clipe. Apoi, le abordez direct. „Știți vreo familie de rromi care fac fuste? Dintr-astea înflorate, așa cum aveți dumneavoastră”, continui eu. Țiganca mai mare se uită la cealaltă, apoi începe să rîdă, iar buzele îi dezgolesc o mînă de dinți de aur. „Păi noi li facim, domnu'”, îmi răspunde ea. „Faci fuste?! Ca asta de pe tine?”, insist eu. începe iarăși să rîdă și-și duce mîinile la față, să-și ascundă ochii. în tot timpul ăsta dă din cap, aprobator. „Da, domnu’, noi li facim. Da’ ce, numa’ una? Avem acasă di toati, și dune, și fuști, că tre’ să dăm zestre la miresi”, începe femeia. „Da’ ce-s alea dune?”, o iscodesc. „Perni, domnu’, perni”, răspunde ea, iar discuția se leagă.

Buzunarele, pline de cocoșei de aur

Colega mea e încă în cabinet, iar eu, dornic să aflu mai multe, turui cu întrebările. Și din ce le faceți? Aveți o tehnică anume, că pliurile astea zici că-s măsurate la milimetru?!… Țiganca dă din mînă atotștiutoare. „Ei, Doamni, nu nimica! Iau materialul, îl strîng așa cu mîna, și cînd si adunî de vreo 20 de plii, dau cu apă și dau cu ferul ferbinti. Și iesi așa cum îi vedeți”, îmi explică ea doctă. „Și rămîn așa, nu se strică la spălat?”, continui eu cu un aer tont. Țiganca se foiește puțin pe scaun, și iar o ia cu explicațiile. „D-apoi cum sî sî strici, că țiu mult ferul pe ea. Apoi cînd i gata cu plii, prind fusta di batî cu acu’. Fac totu’ di mînî”, tot gesticulează ea. Pînă să mai apuc să spun ceva, o trage de mînecă pe țigăncușă, o ridică de pe băncuță și-i ridică bluză din talie, să-mi arate.
Rămîn ca la fotograf. Țiganca e prea preocupată cu explicațiile. Cînd își ridică ochii spre mine, îmi vede uimirea de pe chip și începe să rîdă din toți plămînii. „Da, domnu’, așa facim! Noi li facim fuștili astea, da’ cini credeți cî li faci?”, spune ea mîndră, cu ochii țintă mine. O întreb dacă după ce-și termină treaba la cabinet nu ne ia și pe noi la ea acasă. Mai ales că, aflu tot de la ea, are acolo, puse undeva bine, vreo sută de fuste. Femeia e puțin încurcată la început, apoi, zîmbind, îmi răspunde aprobator. Pentru o clipă mă opresc cu întrebările, dar curiozitatea nu-mi dă pace.
„Da’ de ce poartă fata atîta aur pe ea? Nu vă e frică că vi-l fură ceilalți țigani?”, le iscodesc. „Da’ di ci sî ni furi, că ari toți aur. Da’ mai am aur, nu doar ci ari fata la gît și la urechi”, îmi răspunde tot țiganca mai în vîrstă. Nici una, nici două, bagă mîna în buzunarul de la șorț și scoate vreo cîteva „mirese”. Sînt toți bani de aur, mari cît palma. Număr rapid vreo opt. „Da’ de ce le ziceți mirese?”, insist eu. „Păi, pentru că si dă la feti, cînd si mărită, zestre”, vine ea repede cu explicația.
„Da’ ea e fata ta?”, întreb eu, și-arăt cu capul înspre fetișcana blondă de lîngă, care pînă atunci nu scosese un sunet. Țiganca se umflă-n pene și-mi răspunde mîndră. „Da, i măritatî”, vine ea cu detalii. Iarăși rămîn perplex. „Da’ cîți ani are?”, întreb scurt. Iar surpriza din ochii mei o face iarăși pe mamă să rîdă. Și iar dinții de aur îmi acaparează privirea. „Ari 13 ani, și i măritată de la 11. Eu am 28 de ani, și ea 13”, spune femeia printre hohote de rîs.
„Păi nu-i cam mică, totuși? Să nu-mi spui că are și copii?!”, spun eu. „Ei, nu, copii n-ari încî, cî tre sî mai creascî. Da’ ci zici, cî ea i micî? Da’ băiatu meu i logodit deja, și are 11 ani”, îmi aruncă țiganca, și-abia atunci începe și cealaltă să zîmbească. Și amîndouă, gesticulînd, rîd de se prăpădesc.

Românii n-au ce căuta în curtea țiganilor

După încă vreo jumătate de oră de așteptare, alături de colega mea, ieșim din dispensar. Țigăncile, în urma noastră. Le spun că sîntem cu mașina, și le simt un pic temătoare. „Haideți, Doamne ferește!, că doar nu pățiți nimic”, am noroc că intervine convingătoare colega mea. Țigăncile se uită iarăși una la alta, iar încep să rîdă înfundat, apoi urcă. Mergem după indicațiile lor. întîi la stînga, apoi la dreapta, apoi iar dreapta… Un adevărat labirint. Atent la condus și să nu lovesc vreunul din zecile de puradei care se jucau desculți și în fundul gol pe ulițe, nu-mi dau seama că am pătruns în inima țigănimii. Cînd înțeleg cît de mult am înaintat în sat, e deja prea tîrziu să mai facem cale-ntoarsă. Mă răsucesc înspre țigăncile care stau pe bancheta din spate, dar nu-mi remarcă gestul. Sînt atît de mîndre și privesc de sus pe geam la ceilalți țigani. Merg și ele cu mașina. La un moment dat, însă, țiganca adultă îmi spune să stau. Dar în țigănește, așa că nu reacționez și-mi văd liniștit de drum. âmi spune și-n românește. „Aici, domnu’, opriți aici”, mă roagă ea. în timp ce îi deschid portiera, îmi explică că merge să vadă dacă nu mă primește o țigancă despre care știe ea că face fuste. Stăm în drum preț de vreo zece minute. Țiganii s-au adunat ciucur în jurul automobilului. Unii se uită la noi de parc-am fi o specie rară la expoziție. E rîndul meu să rîd, după ce un puradel, înăltuț cît să ajungă la geam, bate cu degetul în sticlă. întorc capul și-i zîmbesc. Face ochii cît cepele, se dă vreo doi pași înapoi cu spatele, apoi se întoarce pe călcîie și-o rupe la fugă. între timp vine și țiganca. „Haidiți înainti!”, mă îndeamnă ea. „N-a vrut să ne primească?”, o întreb eu, iar ea începe să rîdă. Se uită pe geam, însă nu-mi răspunde.

„Ni dați la Protiveu?”

După alte cîteva minute de mers, ne oprim din nou. într-o curte, pe o culme sînt expuse zeci de fuste. Iar culorile acestora îți iau ochii. Țiganca coboară din nou, o văd gesticulînd cu alte țigănci, apoi ne facem semn cu mîna. De data asta avem noroc. Prima țigancă care-mi iese în cale are un copil în brațe, iar alți vreo doi o trag de poale. „Fustele astea le-ați făcut dumneavoastră?”, o întreb eu după ce-i dau bună ziua. „Da, eu le face pe toate? Și perne, și fuști, și șorțuri”, îmi răspunde ea. O întreb de unde își ia materialele atît de pestrițe. Și cît dă pe ele?
„Di la Iropa ni le-aduci, vini-aici în sat cu materiali, și noi cumpărăm ci vrem. La o fuștî intră cam opt metri, ca să iasî plurili bogati”, îmi dă ea informații de tot felul. „De unde zici că le luați?”, insist eu și îmi las ochii în caiet, gata să notez.
„De la stand, de la Europa, din București”, se-aude o altă voce, de undeva din spatele meu. Și cînd îmi întorc privirea constat că sînt înconjurat de vreo 20 de țigănci, care mai de care mai portocaliu și roz îmbrăcate. Le studiez cît mai atent. Fiecare are în brațe cîte-un plod. Alți puradei mă trag deja de blugi și privesc în sus, spre mine, cu ochii mari. Țigăncile încep să rîdă. „Da’ di undi sînteți?”, aud pe cineva strigînd. N-apuc să răspund, că altcineva din mulțime completează: „Di la Protiveu?! Uuuu, ahhh, ni dați la Protiveu?!… N-avem, domnu’, ci mînca! Sîntem săraci, sî ni dea și nouă niști ajutoari…”, țipă țigăncile și copiii, și se creează o hărmălaie de nedescris.
„Cît dai pe un metru de material?”, o întreb din nou pe una dintre țigănci, dornic să curm nebunia din jurul meu. „Dipindi, domnu’, 10 – 12.000 de lei, că și dunele li îmbrăcăm tot cu material”, îmi spune ea. „Și vindeți fuste? Cu cît dai una?”, o întreb pe alta, mai tinerică și frumoasă foc. „Ei, nu vindem, domnu’, facem numai pentru noi și pentru fetili noastri, să aibă la măritat. Da’, dacă vreți, vă dăm una…”, spune ea șovăielnic. „Cu cît mi-o dai?”, spun repede. Surprinsă, țiganca face un calcul cu voce tare. „Păi dacă dăm 15 – 20.000 pe metru de material, și intră vreo opt metri… Vreo 300.000. Nu, 500.000 de lei”, îmi aruncă ea, dornică să facă o afacere.
âi spun că nu mă interesează, că a crescut brusc prețul, apoi las caietul, să le fac poze. încep să strige toți în limba lor. Țigăncile zvîrl copii cît colo, se iau de fuste și încep să le fluture de mare zor. Rămîn șocat cînd văd cum izvorăsc țiganii de peste tot. Puradei care abia pot merge se tîrăsc pe sub garduri, alți, mai mărișori, le sar. De prin case, puhoi de țigănuși, fete și băieți, dau năvală afară. Toți țopăie și dansează, cu gîndul că se vor vedea la televizor.

Zestrea țigăncușelor: multe fuste, cocoșei și dune

După ce le fac vreo cîteva poze, le spun că o să scriu un articol pentru un ziar. Pentru o clipă, unii se dezumflă, apoi, revenind la starea inițială de fericire, mă întreabă cînd le-aduc ziarul. „Da’ di ziariștili alea răpiti ci mai știi? I colegi cu matali?”, mă chestionează una mai în vîrstă, și toți o privesc, neînțelegînd despre ce-i vorba. âi răspund că nu se mai știe nimic de ziariștii răpiți, dar nu mă-ntind la vorbă.
Le întreb pe țigănci ce le dau fetelor zestre, mai ales că în discuția anterioară tot pomeniseră că fustele sînt o parte din averea lor. Așa aflu că, atunci cînd se mărită, o țigancă pleacă de-acasă cu fuste, bani și perne, sau dune, cum le spun ei. Cîte? în funcție de starea materială a familiei. Cei bogați, îmi explică țiganii, le dau fetișoarelor cîte 150 – 200 de fuste. Cu cîte mai multe, cu atît mai bine. Dar nu le dau oricum: le expun pe culme, să le vadă țigănimea cît sînt de frumos lucrate și de colorate. Apoi banii: cu cît mai mulți, cu atît mai bine văzută e mireasa. Iar pernele, la fel de înflorate, și la fel de multe trebuie să fie. La fel ca și fustele, în ziua nunții, dunele sînt scoase pe prispă, să le admire nuntașii.
De nuntă la starea civilă? Nici vorbă. Doar o logodnă în fața bulibașei, iar comunitatea știe că te-ai luat cu alesul pe vecie. în caz că rupe unul dintre miri logodna, comunitatea îl reneagă. E privit ca ultimul om și, ca să scape de gura celor din jur, e mai bine să plece.

„Să nu mă dați la ziar, că mă omoară a’ meu”

Plec din curtea țiganilor, nu înainte să le mulțumesc. Ca să scăpăm de ei, le promit că vorbesc să le dea și ajutoare sociale, dar și să apară la „Protiveu”. Cu colega mea în dreapta și țigăncile în spate, plecăm. Ajungem, după alte vreo cinci minute de mers, la familia Stănescu. De fapt, doar pe țiganca care ne-a fost ghid o cheamă Ileana Stănescu, iar pe copiii ei îi cheamă, după soț, Munteanu: Rodica și Dănuț. în ora pe care am petrecut-o împreună, țigăncușa și-a mai dat și ea drumul la limbă. Așa am aflat că n-a făcut decît trei clase, că se va duce la soțul ales de părinți abia după o vreme, sau că fratele ei, Dănuț, își va aduce aleasa în casa părinților, alături de care, după datină, trebuie să rămînă. Dar acest lucru se va întîmpla abia după Paști.
O întreb dacă șorțul pe care-l are peste fustă, dintr-un material verde înflorat și cu multe paiete, e obligatoriu sau are vreo semnificație anume. N-apucă ea să-mi răspundă, că intervine mama. „Nu, îl purtăm că are buzunare, și mai pui în el una, alta”, îmi explică femeia. Care, între timp, a intrat în casă. Dau s-o urmez, însă îmi spune să aștept pe prispă, că scoate ea sacul cu fuste. Cînd a început să scoată din desagă, nu se mai terminau. Fuste de toate culorile, care mai de care mai pestriță și mai ochioasă. Le rog să le întindă pe garduri, iar țigăncile, rîzînd cu gura pîn’ la urechi, se execută.
„Cam cîte fuste puteți face într-o zi?”, o mai întreb pe Ileana Stănescu. „Dacă am timp și nu-mi țipă copiii de foame, pot să fac și zece”, vine răspunsul ei. N-o cred, mai ales că, înainte, mai toate țigăncile cu care am vorbit mi-au spus că nu-i o treabă chiar atît de simplă. Femeia bravează. Vorbește și tot întinde fustele pe gard. Dau să-i fac o poză, însă își ascunde rapid fața. „Vai, Doamne, să nu mă dați la ziar, că mă omoară a’ meu!”, îmi cere femeie, și-atunci mă opresc. în timp ce-mi povestește că ia materiale din alocația copiilor, îi fac semn colegei să mergem. Le mulțumesc de ajutor, ne suim în mașină și reluăm drumul pe care am venit. Privesc în curțile fără garduri ale țiganilor, să văd dacă-s tot acolo, adunați ciucur. în cele mai multe locuri, nici țipenie de om. Doar cîinii și, pe ici, pe colo, cîte un țigănuș desculț sau cu fundul gol se joacă în noroi. Doar fustele viu colorate sînt la locul lor, expuse pe sîrmă, în semn că țigăncile sînt gata să-și mărite fetele. Și au ce să le dea ca zestre. (Eduard ADAM)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!