Valori eterne

Un Eminescu pămîntean și planetar

Unul dintre semnele libertății de expresie dobîndite după 1990 a fost și nemulțumirea unui “grup de scriitori” față de sărbătorirea lui Eminescu exact la 15 ianuarie și de comemorare a dispariției sale lumești fix la 15 iunie. La început am crezut că au fost scoase din arhivele Siguranței și ale Securității adevăratele date referitoare la nașterea și decesul preamăritului poet. Asta, după cum aflasem deja, în deplină libertate de informare, că Eminescu ar fi fost (mai mult sau mai puțin) armean, evreu, ucrainean, turc, tătar sau alte denumiri de triburi (mai mult sau mai puțin migratoare). Cineva susținea chiar că ar fi fost român!… Unii spun că ar fi, pur și simplu, moldovean…

Dar dacă nu ar trebui sărbătorit doar la acele date precise, de notariat, cînd ar fi trebuit el sărbătorit? Tot timpul!, a venit lămurirea pe cît de năucitoare, pe atît de riscantă și de nihilatoare. Păi, să o tot ții într-o sărbătoare și o comemorare ar fi foarte obositor și nivelator… Imaginați-vă ce ar însemna să serbăm ziua națională a statului român în fiecare zi! Cum spuneam, ar fi prea preocupant și plictisitor. Da! Dar ar fi o bună scuză pentru cei care scriu puțin și prost: sîntem foarte ocupați cu elogierea “Poetului nostru național” și nu mai avem timp nici pentru cantitate, dar’mite pentru calitate!

Oare are importanță cît de etnic român a fost Eminescu? Și dacă a avut 34,7% sînge armean și 48,9 % tătar, restul urmînd a fi revendicat de moldoveni, de aromâni sau de macedoromâni, are vreo importanță? Dar, mai întîi, cine deține instrumentul de măsură, cine l-a omologat și cum s-au făcut determinările? Dacă ar fi să judecăm după statul în care s-a născut Eminescu, este clar că nu era, pe atunci, un stat român. Deci, Eminescu nu este român, la fel cum nici Burebista sau Ștefan cel Mare nu au fost români! Dacă statul în care s-a născut cunoscutul poet era Principatul Moldovei, atunci e clar: era moldovean! Însă moldovanii din România nu susțin asta. Ei știu că Eminescu este român. O susțin, însă, moldo-ivanii de peste Prut, care au demonstrat (științific, desigur!) că moldovenii și românii au limbi diferite, ușor asemănătoare…, iar Eminescu este, indubitabil, moldovean pursînge.

Poate ar fi cazul să termin cu lunga listă a presupunerilor, a opiniilor docte (?!) și cu falsele argumentații științifice referitoare la etnie, naționalitate și la momentele cele mai potrivite pentru a omagia un mare om de spirit, o personalitate vizionară, un enciclopedist și chiar un cetățean implicat în construirea statalității românești. Nu-mi rămîne decît să mă pronunț cît se poate de clar: eu cred că nu omagiem – o dată pe an, sau tot anul – doar o mlădiță a neamului românesc, deși gîdiliciul la orgoliul național funcționează și la mine. Aș prefera, totuși, să omagiem o mlădiță a neamului omenesc, un tip exemplar și demn de a fi studiat pentru a învăța și noi, dar și alții de aiurea, să fim (mai) oameni. Desigur, nu mă împiedică nimeni să mă laud și chiar să mă mîndresc cu faptul că Eminescu a scris în limba română – pe care a și îmbogățit-o și îmbunătățit-o semnificativ. După cum nu mă împiedică nimeni să mă laud cu faptul că m-am născut nu departe de Ipotești, că am călcat pe urmele lui (sic!) la Biblioteca Fundațiilor Regale din Iași (instituție care preferă încă denumirea “de tip nou”, seacă și lipsită de personalitate: BCU; chiar dacă acest beceu se numește și “Mihai Eminescu”), să mă laud cu faptul că sînt și eu cetățean român, că mă exprim, la fel ca Eminescu (oare?) în limba română. Dar cui ar folosi asta? Nici măcar mie…

Prefer, însă, să profit (cît mai mult!) de faptul că pot citi în original gîndurile (versificate sau nu) ale unui spirit rarissim, cu o certă dimensiune planetară și care a încercat să demonstreze că omul a fost (chiar) creat după chipul și asemănarea Domnului. Și încă ceva: cred că cei care trăiesc doar cu “mîndria” de a fi megieși cu satul lui Eminescu, cu “onoarea” de a fi trecut pe la BCU sau cu “meritul” de a fi români și de a scrie în limba română fac dovada peremptorie a distanțării conștiente de un model uman de excepție care – la o adică – ar putea fi egalat sau chiar depășit ca performanță. De ce nu? (Liviu Druguș, Universitatea „George Bacovia”)lasem deja, în deplină libertate de infor

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!