Varietăți critice

Cu „răni de cerneală”

Constantin CĂLIN

Nu ezit să afirm: cel mai dotat dintre studenții de la Litere pe care i-am avut după 1990 a fost Daniel Ștefan Pocovnicu. Pe lîngă aptitudinile pentru învățătură, eminente, el a dovedit și capacitatea de a practica literatura, nu oricum, ci la modul angajat, respectiv cu voință și știință, după un program personal. E singurul pentru care conflictul dintre multilateralitate (o tentație permanentă) și specializare nu-i o simplă vorbă, ci un act trăit. Ca orice tînăr, a mers uneori și în zig-zag, s-a mai și risipit, a mai și trădat, dar de vreo cîțiva ani încoace remarc la el o preocupare, din ce în ce mai accentuată, pentru construcție. âl descopăr a fi coerent și concentrat. Nu exagerez cîtuși de puțin considerîndu-l un autor complex și matur. Mărturisesc, însă, că mă simt încurcat cînd încerc să-i definesc „calitatea dominantă”. Deși aparițiile sale editoriale mă contrazic, eu continuu să cred că aceasta e cea de critic. Paradoxal, chiar faptul de a fi renunțat la o activitate de cronicar (al „Ateneului” și al „Convorbirilor literare”) e o dovadă: divulgă o nemulțumire, o schimbare de interes, nu o neputință. Spirit independent, Daniel Ștefan Pocovnicu se simte mai bine în eseu, unde își poate etala din plin cultura. Poezia sa, pe care, din fidelitate, o privilegiază, e preponderent satirică, acidă, menită să distrugă iluzii, nu sentimentală. în cele trei volume („Nuanțele plecării”, 1999, „Proprietarul de locuri comune”, 2005 și „Cartea de răzgîndire”, 2006, ultimul scos săptămîna trecută) nu găsești cîntece, elegii, pasteluri, sonete, rondele, forme lirice muzicale. „Poemele” lor sînt „texte” alimentate de nervi și dezgust, axate (mai potrivit ar fi înfipte), cel mai adesea, pe impulsuri de revoltă și de dezaprobare. „Indignarea face versuri”: o indignare împinsă, cum am să arăt, și asupra limbajului. Daniel Ștefan Pocovnicu spune, în felul său, un „Nu!” inerției, conformismului, prudenței, idilismului, mediocrității. Inteligența sa ascuțită îl împinge la manifestări de inaderență și dezabuzare. Lista insatisfacțiilor e lungă: ele pornesc de la epocă și ajung la sine. Sarcasmul ia, nu o dată, intensitatea pamfletului: „rău m-a ciobit/ noaptea-aceea/ de spută/ șampanie disperării de fatimă/ carton presat convins/ apretat în spelunca/ declarației de/ amor conjugator/ m-am ales cu/ metafizici/ de plămîn șobolănos/ rozător de aer/putred/ și gros ca întocmirea/ de insulă a patriei/ interioare” („pețitoarea de aur”). „Exploziviu”, adică ins cu reacții rapide și virulente, poetul ripostează la întîmplări „ca un arc de reflux/ sau reflex/ încordat de răzbunare”. „Discursul” său e aspru, violent, alcătuit în cea mai mare parte din „cuvinte dospite- ocară”, frînte, deformate, aglutinate. Numărul lor mă duce la concluzia că Daniel Ștefan Pocovnicu aspiră la un idiolect cu ajutorul căruia să ricaneze la tot ce-l irită sau, mai rar, îi smulge zîmbete de compătimire. Abilitățile pentru un asemenea joc serios nu-i lipsesc, nu degeaba s-a îndeletnicit cîndva cu semiotica și semantica, totuși mă îndoiesc că acesta e „demersul” cel mai eficace pentru exprimarea anumitor atitudini. Motivul e simplu: majoritatea cititorilor se vor simți mai degrabă derutați decît încîntați de creații lexicale ca „asinasasin”, „absurdomut”, „forfotăceri”, „maturizațuri”, „reflectătoare”, „întunericoșcoviri”, „stupeficțiune”, „transparențofobie” etc. Cu atît mai derutați și mai complexați, cu cît acestea nu sînt singurele cuvinte care pun probleme de receptare. Iată un singur exemplu, intitulat „la vărsarea ciclotimismelor”: „Rugăciunile m-au lăsat/ cu maxilarul ciobit/ în pămîntul necunoscut/ printre fiare simpatice/ acolo îngheață jungla plăcerii/ și totul se curmă devreme/ aria plictiselii am treierat-o/ absent/ interzis mai degrabă prezentului/ centrifug după doi iepuri deodată/ centripet/ adică bunic și nepot/ probabili/ în aproximația de filtrat/ plasma teorică/ prin carnea asmuțirilor/ currara săgetată ardoare/ singura mea pradă/ mușcătoare din inimă/ ca din fructa păstrată/ încrederii/ sub colții ierbii/ fiara dintîi/ gata să mă amețesc/ din umoarea zorilor/ prelins anaforic pe geamuri/ abureala privirii/ genunchii bălăriilor țanțoșe/ vag respectuoase/ ațîțate de ciute ca patima/ ascuns în oglinda/ din care deșir/ numai tandreți rușinate/ spînzur spaime de beregată/ la vărsarea ciclotimismelor”. Mă întreb cîți, la capătul lecturii (citești ceva și înțelegi altceva), din cauza referențialului divers, a parafrazelor, a calambururilor și a articulațiilor plasate în locuri neobișnuite, vor realiza că, ceea ce li se pare un „rebus”, e o confesiune dramatică, sinceră și nuanțată? Eu însumi, cu toate că îmi plac aluziile, analogiile și metaforele originale, rare, nu m-am simțit prea sigur în fața unora dintre ele (din acest volum, dar și din precedentele). Am fost obligat la popasuri, la aproximări și la „traduceri”, care au făcut dificilă „cu-mine-cătura”, împărtășirea imediată din stările „textualizate”. Apreciez psihologia de avangardist a lui Daniel Ștefan Pocovnicu și mijloacele sale intelectuale, însă aștept de la el o „răzgîndire” a „răzgîndăririi” cititorilor: oare cu simplitatea nu i-ar „prinde” la fel de bine? Poetul are, cred, suficiente rezerve și pentru aceasta. âi mai trebuie doar puțin calm și răbdarea de a revedea primul „jet”. în ceea ce mă privește, prizez mai mult (probabil și alții) versurile sale grave („păcatul scrisului îmi arde/ degetele vitriolate”, „amară îmbucătură îți sîntem, Doamne”) decît pe cele apăsat ironice, bazate pe jocuri de cuvinte, gen „inginerința e un răspuns ingineresc” sau „contrabasist introvertit/ convertit la autarhia rodului îndărătnic” etc. Un Pocovnicu plin cu „răni de cerneală” ar fi, din punctul meu de vedere, și mai interesant decît un Pocovnicu pur și simplu malițios.teligența sa ascuțită îl împinge la manifestări de inaderență și dezabuzare. Lista insatisfacțiilor

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!