Varietăți critice

Caleidoscop despre Papa

Nu trebuie să fii catolic ca să reflectezi asupra morții Papei. Fără îndoială, aceasta constituie unul dintre evenimentele mari, cu consecințe imprevizibile acum asupra istoriei contemporane. Dacă ar fi să remarc o singură trăsătură a celui care a ocupat Sfîntul Scaun timp de peste 26 de ani, aceea ar fi tenacitatea blîndă cu care și-a dus misiunea pînă la capăt. Fostul actor și dramaturg a vrut să moară la sfîrșitul piesei, pe scenă. Nu s-a temut de vîrstă, nu s-a cruțat, nu și-a îndulcit rolul. Pontificatul său a fost un lung marș apostolic. Nu știu dacă în acest interval numărul catolicilor a crescut semnificativ, dar sînt aproape sigur că, în ciuda faptului că lumea s-a primenit, s-a „modernizat”, el n-a scăzut. Locul celor decedați a fost luat de contingente de tineri, care l-au simțit pe Papă ca pe un părinte al lor, ca pe un unchi sau ca pe un bunic. Tinerii sînt azi mîndria Bisericii Catolice. Cu ei, în orice confruntare, cum zice undeva Psalmistul, nu va rămîne niciodată de rușine.

Două imagini greu de uitat: Papa și porumbelul și lacrimile Papei, ambele tulburătoare, deși reprezentau „semne” diferite. Porumbelul, care s-a întors pe umărul lui ca pe umărul unui dresor, îi sublinia bunătatea, spunea „încă nu!”, dădea o speranță. Lacrimile au apărut la ultima încercare de a se adresa unei mulțimi. Văzînd că nu reușește, că în locul cuvîntului iese un hîrîit dureros (care ne va suna în urechi multă vreme), Papa s-a tînguit, clătinînd capul, și a lăcrimat. Plînsul de a nu mai putea comunica prin viu grai cu ceilalți e mai dureros decît oricare altul. Probabil, din clipa aceea a început să se predea morții.

Un strateg de geniu, Papa a întărit două armate: a morților, prin beatificări și canonizări; a viilor, prin binecuvîntări și întronizări de noi episcopi și cardinali. Procedînd astfel, a girat existența unui procent mai mare de sfințenie în lume decît cel crezut a fi. De regulă, armatele cu mulți generali sînt mai puternice. Sub Ioan Paul al II-lea, catolicismul a devenit o asemenea armată, cu „divizii” pe tot globul și cu o autoritate în creștere, incontestabilă.

Deși noi, românii, n-am trecut prin situații similare, înțeleg sentimentul de orfani al polonezilor. Papa a dat un sens vocației lor și le-a răzbunat toate complexele istorice. Fiecare a tras pentru sine un plus de mîndrie și demnitate din faptul că a fost compatriot și contemporan cu el. Vor trebui, poate, ca să vorbesc la modul călinescian, să treacă secole, coline să se prefacă în munți, lacuri să sece, Wisla și Odra să-și mute cursurile, pînă cînd, din nou, poporul dintre Carpați și Marea Baltică să mai aibă un reprezentant în cea mai înaltă funcție din Biserica universală.

Papa – spuneam mai sus – a vrut să moară la sfîrșitul piesei, pe scenă, dar nu cred că a vrut ca moartea sa să se transforme în spectacol. Din păcate, a fost transformată. Pe alocuri cinismul s-a substituit rugăciunii. Prezența mulțimii în Piața Sfîntul Petru din Roma, vinerea și sîmbăta trecută, cînd, logic, totul era pierdut, mi-a ridicat două întrebări: acea mulțime aștepta o minune sau, pur și simplu, precipitarea sfîrșitului? Pînda, zile în șir, a morții Papei, îndeosebi de către jurnaliști, a frizat indecența. Am văzut ce înseamnă „satul mondial” plin de curioși, de amatori de senzațional, de crainici pentru toate ulițele (citește: televiziunile). Nici ai noștri n-au ratat să se amestece în acest joc de-a ghicitul clipei cînd Papa își va da duhul. Au făcut-o, ca de obicei, cu exagerări, sub măștile unor tristeți de circumstanță, prost lipite, de parcă țara ar fi catolică. Surprinzător, au uitat să amintească de originea îndepărtată vlahă a Papei.

Nerăbdarea de a anunța moartea Papei a produs și cîteva gafe. La noi, de pildă, „Gazeta Sporturilor” de sîmbătă, 2 aprilie 2005, titra: „Lumea în doliu / Aseară (vineri – n.m.) Papa Ioan Paul al II-lea a încetat din viață”. Anunțul era dublat de un titlu bine ales, pregătit, desigur, din timp pentru o atare eventualitate: „Omenirea și-a pierdut căpitanul de echipă”. Pierderea a avut loc, într-adevăr, dar nu vineri seara, ci sîmbătă seara, la 22,37 (ora Bucureștiului)!

După decesul Papei, primii care s-au grăbit să-și exhibe ipocrizia în public au fost politicienii: fețe îndurerate la comandă, guri pungite, elogii convenționale, într-un cuvînt: afectare. Mi se pare inutil să-i enumăr. Bineînțeles, au fost aceiași care n-au ținut seama niciodată de opiniile și sfaturile Papei. I-am privit (dar ce contează asta!) cu silă. Oricum, sînt sfidări care n-ar trebui să fie uitate. (Constantin CĂLIN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!