Varietăți critice

Fragmentarium

Constantin CĂLIN

Am disprețuit kitsch-ul chiar înainte de a cunoaște acest cuvînt. Am o reținere naturală în fața a tot ceea ce e înzorzonat, paspoalat, paietat, extravagant, strident. Nu-mi plac pastișele, cromolitografiile, o mare parte din obiectele de artizanat. Nu mă încîntă pictura alimentară, nici muzica „dulce”, cu fiorituri. Acuzat a fi „urît”, kitsch-ul e suspect, adesea, prin „frumusețe”, ostentativ, făcut „să ia ochii” și „să rupă gura”. E derizoriul lustruit, ambalat, falsificat: plasticul dat drept piatră prețioasă („piatră cinstită”, cum se spune în textele vechi), alama drept aur, camelota drept produs de calitate, epitetul drept idee. Mai direct spus, e lucrul care flatează prostul gust (acum în curs de masificare) și satisface vanitățile achizitive ale multora dintre contemporanii noștri de oriunde. âl întîlnești pretudindeni și în toate: televiziune, politică, artă, literatură, „fashion”, oho, gazetărie etc. într-o lume grăbită, cu simțul critic diminuat, kitsch-ul e un produs de fast-food spiritual. Cazanier de felul meu și om de bibliotecă, nu-l agreez. Nu m-a văzut nimeni încă înfulecînd hamburger lîngă vreo tonetă sau oferind flori de plastic.

Mi-am făcut o preocupare: să recunosc calitățile sau defectele cuiva după voce. în ea sînt cuprinse, cel mai adesea, firea, educația, starea de sănătate, gradul de inteligență, dispoziția de moment, atitudinea, interesul etc. înfățișarea unei persoane mă poate înșela, vocea sa – nu. în numeroase cazuri, vocea e una din explicațiile pentru situația civilă, profesională și socială a cuiva. Cunoașterea de sine ar trebui să înceapă cu cunoașterea vocii, căci aceasta influențează relațiile cu ceilalți. Sînt voci plăcute și voci nesuferite, voci naturale și voci afectate, voci care liniștesc și voci care irită. Depline și firave, calde și reci, catifelate și aspre, vii și leșinate, clare și ininteligibile, dure și moi, poruncitoare și docile, sobre și țipate, dulci și acre, politicoase și impertinente, inofensive și agresive, groase și subțiri, cristaline și metalice etc. Cert: mai ușor suporți o față urîtă decît o voce urîtă. Stridența doare! Eu cred că nu puțini inși se despart de serviciile lor sau divorțează din cauza vocii șefului, bărbatului, femeii. Țoapa, isterica, grobianul exasperează nu numai prin ceea ce spun, ci și – mai ales – prin vocile lor. A nu le mai auzi – relatează cei pățiți – e o mare ușurare.

Odinioară, cuvintele aveau nevoie de un timp lung pentru a fi asimilate. Chiar și în prima jumătate a secolului XX, pentru propagarea unui neologism trebuiau cîteva decenii. Cititorii de presă și ascultătorii de radio erau puțini. La fel și călătorii cu trenurile, cu vapoarele, cu avioanele. Dimpotrivă, milioane de oameni nu părăsiseră niciodată locurile natale. Cînd, în fine, ajungeau la ei, cuvintele noi se contaminau, în mințile lor, de amintirea celor vechi, se deformau prin aproximări și traduceri. O bună parte a scenelor comice de limbaj din proza și din teatrul epocii reflectă această situație. Azi lucrurile stau cu totul diferit. Vocabularul nou e primit pe tavă, în cantități mari, de la televiziuni, radio, ziare și din alte surse. Timpul și efortul de asimilare a unui neologism au scăzut. Aceste facilități nu-s lipsite însă de riscuri. Unul dintre ele e acela de a se lua ceea ce nu trebuie, cît nu trebuie și cum nu trebuie. Lăcomia are bolile ei. Unii se îmbată, unii se intoxică. Omul ajunge să creadă că e ceea ce nu e, că se poate, prin limbaj, substitui altora. Cîte gospodine nu vorbesc în jargon medical? Cîți mireni teologizează ca popii? Cîte cumetre nu fac horoscop în termeni de astrologie? Alt risc e îmbătrînirea subită a neologismelor, transformarea lor în clișee. Ca orice bun însușit fără prea multă muncă, cuvîntul nou are o valoare scăzută. Vorbirea devine, în consecință, un act lipsit de gravitate și de responsabilitate. Multe din imposturile contemporane pleacă de la limbaj.

Facultatea m-a învățat sute de nume de autori și mii de titluri de cărți. Adesea, în asta consta „istoria literaturii”. Repetarea lor îmi dădea iluzia că într-adevăr le cunosc. Ceea ce știam de fapt erau niște biografii și niște comentarii. Pagini de curs abreviate, conspecte. Cînd am ajuns eu însumi la catedră, pus în situația de a mă referi la unii dintre acei autori și la unele dintre acele opere, am realizat cu neplăcere că, din cauza acestui fel de a proceda, fusesem frustrat ori mă frustrasem singur de accesul la profunzimi, trecusem pe lîngă problemele eroilor, nu mă împiedicasem de obscurități, nu-mi pusesem întrebări, nu mă bucurasem de formulările cele mai expresive. Invățătura mea era „vastă”, dar superficială, o țesătură subțire, o peliculă. Am început s-o sfîșii și s-o refac la alte dimensiuni, cu straturi succesive, rezistente. Detest cultura de rezumate. In general, nu mă simt în siguranță decît cînd mă bazez pe propriile mele lecturi, fie că e vorba de un volum de versuri sau de o rețetă, de un articol de ziar sau de unul de dicționar. Adevărul îmi vine, aproape exclusiv, pe această cale. prima jumăt

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!