Varietăți critice

Despre scris, citit, recitit

Constantin CĂLIN

„Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba”, se roagă Psalmistul. Am citit deseori versetul acesta fără să sesizez că stabilește o diferență valorică între scriere și vorbire. Mi se părea că se referă doar la dexteritate. Acum sînt convins că se referă mai degrabă la frumusețe. Neîndoielnic, în Israelul lui David, poezia era mai dezvoltată decît oratoria. Ea întrunea cele mai mari performanțe expresive. Dar scrisul și-a menținut superioritatea și în epocile retorice. De ce? Deoarece, în cele mai multe cazuri, oratorii au fost și scriitori. Deși nu sînt excluse adaosurile de moment, orice discurs se bazează pe un sinopsis de idei scrise. Scrisul îl precede. Mă întorc la verset. Acesta îmi mai spune două lucruri: primul, că elocvența e rezultatul unei strădanii, al unui meșteșug dobîndit prin exerciții, nu al improvizației și „expresivității involuntare”; al doilea, că lui Dumnezeu (la care vrea să ajungă Psalmistul cu rugăciunea sa) îi place să I se vorbească ales și bine, „ca din carte”. Evident, nu din oricare!

O spun toți biografii și exegeții: Fra Angelico, marele pictor al Quattrocento-ului florentin, se ruga totdeauna înainte de a pune mîna pe pensulă. N-am auzit de scriitori care să facă la fel înainte de a pune mîna pe pană, creion sau pix. Să fie aceștia mai puțin religioși?

Am înțeles destul de tîrziu că „scrisul e o ucenicie a răbdării” (Mallarme). Sau cum spune, și mai apăsat, Tudor Arghezi: „Mucenicie, răbdare, abnegație și multe renunțări”. Făcînd aproape totdeauna lucrurile mai tîrziu decît trebuia, m-am grăbit. De aci nemulțumirea față de ceea ce am realizat pînă acum.

Mă uimesc sau mă intrigă scriitorii care, la a doua sau la a treia ediție a unora din lucrările lor, declară că nu au considerat necesar să schimbe vreun cuvînt, să mute o virgulă de la locul ei, ci au lăsat totul întocmai cum a fost. Eu n-aș avea o asemenea îndrăzneală: nimic din ceea ce am scris nu are un tipar definitiv. Pe nici o pagină de a mea n-aș putea să pun mențiunea „ne varietur”. Cinstit mi se pare să te actualizezi stilistic mereu, nu să păstrezi formele vechi. Cei care fac caz de fidelitatea lor față de acestea, fie că sînt excesiv de siguri pe mîna lor, fie că nu au răbdarea să se recitească. Nimeni nu atinge perfecțiunea de prima dată și nici la prima editare. Nimeni nu realizează maximum de expresivitate și de concentrare din primul moment, încît să fie scutit a spune ulterior că a avut cîteva, mai mici sau mai mari, „scăpări de vedere”. Pentru mine inubliabilă rămîne mărturisirea lui Hașdeu din Prefața la a doua ediție a studiului său despre Ion Vodă cel Cumplit: „Orice operă literară este pînă la un punct o icoană a autorului; dar într-un portret, fie originalul bătrîn, fie tînăr, nu e nevoie a păstra o jurubiță trecătoare”. Textul lui avea cîteva (unele necunoscute), pe care le-a eliminat. Operația aceasta prezintă, însă, și riscuri. Dacă o faci prea des s-ar putea să afectezi țesutul textului. Nevoia de îmbunătățiri, de retușări trebuie așadar temperată de simțul măsurii. Vroind să fii perfect, te poți autodistruge.

Ori de cîte ori mi-aș reciti un manuscris, rămîn porțiuni asupra cărora atenția nu se exercită total: porțiuni învăluite în ceață. Aceasta dispare abia la corectura „în șpalt”. Și nici atunci dintr-o dată, ci pe etape: la corectura întîi, la a doua, iar uneori la revizie sau contrarevizie. Procesul poate fi comparat cu spălarea: ultimele pete le vezi mai bine la clătire.

Notele de subsol – modul meu de a dialoga cu textul.

Trecîndu-și palma peste cotoarele late ale volumelor, fostul meu coleg de liceu militar, colonelul G.D., mi-a spus: „Lași o urmă”. Am zîmbit fără a scoate un cuvînt. Nu-mi cunoaște îndoielile. Și chiar dacă s-ar întîmpla ceea ce crede el, nu știe cît de repede se șterg „urmele”. Au dispărut atîtea, mult mai adînci decît cea pe care aș putea-o lăsa eu…

M-a întrebat: „Cine a spus «cînd citești, nu studezi; cînd studiezi, nu citești»?” „Persoană importantă?”, am întrebat, la rîndul meu, recunoscîndu-mi astfel ignoranța. Nu zic că o asemenea distincție nu e posibilă. Dar eu m-am învățat să acord aceeași seriozitate și cititului și studiului. Cititul de plăcere e, la mine, citit de nevoie, nu din obligație de profesor, ci din obligație de critic. Mă opresc adesea din cititul de plăcere și fac note. între lucrurile de studiat și cele de citit (liber) nu e aproape nici o diferență. De altminteri, nici nu le separ: toate îmi pot fi de folos.de idei scrise. Scrisul îl precede. Mă întorc la verset. Acest

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!