Viața – pasiunea înainte și după moarte

A fi plin de tine însuți, nu în sens de orgoliu, ci de pasiune, a fi chinuit de infinitatea ei intensă și de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atîta intensitate încît simți cum mori din cauza vieții.
Există în fiecare din noi o pasiune pentru ceva, ceva ce nu cunoaște nici noi și nimeni în concepția noastră. O pasiune ce nu o putem numi, care tinde să devină universul nostru mărindu-ne atît de mult atunci cînd nu ne dăm seama și mărturisim cu grația unei nerușinări în fața altora că suntem alții decît părem sau că suntem aproape de infinit prin desăvrșirea spirituală pe care pretindem că o avem, încît ne rostogolim printre cuvinte pentru a ne mai domoli minciuna. Privind în jur, chemăm în noi gîndurile care ne incită cu splendoarea unor flăcări la a ne cunoaște granițele și încercăm prin poeme, lacrimi și iubiri să ne definim. Și tot cred ca om că mai presus de altele pasiunea, ce se ascunde după fiecare colț de sentiment, schimonosindu-se în spețele fiecărei imagini, păcălindu-ne cu nobila-i figură și dansul de orb e o dorință ce se poate împlini dincolo. Și dacă pasiunea nu e cunoașterea morții, ci doar împiedicată de ea, rămîne să o descifrăm în tot acest timp cînd ne prefacem că trăim. Existența noastră se consumă la temperatura unei mari suferințe provocată de ciuda asta demonică pentru că nu ne găsim pasiunea. Ea există în noi, dar nu o cunoaștem și mă întreb: dacă pasiunea mea e moartea? Și dacă recunoaștem cu toții, ea e singura noastră pasiune izvorîtă dintr-o încîlcire de idei și sentimente la vreme de seară sau într-o noapte cu lună plină. Eu privesc moartea ca pe un altul sau o alta ce se apropie cu pașii unei umbre în ceață, încercînd să mă sperie. Și dacă mă abați din calea ei, picioarele mele refuză să-mi urmeze noul drum și fără să vreau mă atrage în mrejele ei colorate de veninul plăcerii. Și dacă pasiunea pe care ai găsit-o, la care ai ajuns după ce ți-ai îmbibat inima și carnea cu vraja morții a fost o simplă amăgire? E oare sticla asta oarbă în care vezi lacrima, putînd să o sorbi din nou în pasiunea ta? Și fără să știi a trebuit să te scufunzi în viață, să plîngi cu stelele, să te îneci în curcubeul morții ca să descoperi că eul tău îți este pasiune. Și clipă după clipă te strîmbi și urli chiar, ori rîzi și zbori, vorbești din evanghelii și chiar te rogi…
Dar pentru ce mai poți răbda puterea unei rugăciuni? Pentru viață ea îți este pasiunea. Născîndu-te și căzînd în omul din tine, viața ta rămîne pasiune. Și pînă a te naște realizezi acest lucru, căci o dată devenit om vorbești, nu unoști nimic, te frămînți că nu-ți găsești pasiunea, și o iei de la capăt. (Mădălina PAVEL)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!